Invidiosul – un desăvârșit tovaraș al diavolului…
Nimic nu dezbina mai mult ca invidia si gelozia: zgârcitul se bucura când primeste ceva; invidiosul nu când primeste el, ci când nu primeste altul.
El socoteste ca un bun al lui toata nenorocirea ce se întâmpla altuia si nu ceea ce i se întâmpla bun. Dusman al întregii firi omenesti, el merge peste tot si loveste madularele lui Hristos. Ce poate fi altceva mai nebunesc decât aceasta?
Diavolul e invidios, dar cu privire la oameni si nu fata de diavol, voi, oamenii, va invidiati semenii, ridicându-va, astfel, împotriva sângelui si a neamului vostru, ceea ce diavolul nu face.
La ce îndurare veti alerga? Care va va fi iertarea când vederea izbânzii fratelui vostru va face sa tremurati, sa va îngalbeniti, în loc de a va umple de bucurie, încingându-va fruntea cu o cununa, asa cum se cuvine?
Vreti sa fiti gelosi? Fie!… Fiti gelosi, dar ca sa luati pilda de la cel care merita laudele, ca se te înalti la el, nu sa-l cobori pe el la tine, ca sa savârsesti aceleasi virtuti ca el!… Iata o gelozie de lauda!… A te asemui, nu a nepretui.
Nu a te mâhni de bunurile altuia, ci a suferi cu el, de relele lui. Invidiosul tocmai dimpotriva face.
El se macina în sine când vede izbânzile altuia. Fara sa-si dea nici o osteneala ca sa se înalte, plânge când vede pe altul ridicându-se si face orice ca sa-l coboare.
Cu cine sa asemuim pe omul sfâsiat de aceasta patima?
E asemenea unui magar lenes si plin de osânza, înhamat alaturi de un cal plin de vioiciune, care nu vrea sa se puna pe picioare, încercând prin greutatea lui sa traga în jos pe vrednicul sau tovaras.
Invidiosul nu cugeta la nimic, nu încearca sa faca ceva ca sa se despovareze de aceasta grea toropeala – dar face tot ce poate ca sa izbeasca si sa doboare la pamânt pe cel ce se înalta spre cer. Intru aceasta, este un desavârsit tovaras al diavolului…
Sfântul Ioan Gură de Aur
