La bine, omul uită de Dumnezeu, la greu, îi cere ajutorul

De ce e nevoie de suferinţă ca să ajungem la Dumnezeu?

Într-o seară de octombrie, am stat la ceas de taină, până târziu, către miezul nopţii, cu un preot care m-a umplut de bucurie. Un părinte tâ­năr dar înţelept, cum şi printre bătrâni afli rar: co­mu­nicativ, vesel, energic, blând şi bun cu­nos­cător al profunzimilor ortodoxiei, care nu sunt dog­mă, ci via­ţă: părintele Vasile Ioana (n. 1971, Bucu­reşti), parohul bisericii Sf. Nicolae „Dintr-o zi”, un sfânt lăcaş, vechi de peste trei sute de ani, aflat în centrul Capitalei.

„N-ar fi nevoie de suferinţă, dacă n-ar exista păcatul”

– Părinte, primim la redacţie foarte multe scrisori de la cititori care ne mărturisesc că l-au descoperit pe Dumnezeu numai după aprige suferinţe, că s-au vindecat de boli grave, după ce au alergat la icoana Mântuitorului şi a Maicii Domnului, ori la moaştele unor sfinţi „degrabă ajutători”. Chiar săptămâna trecută, revista noastră a publicat scrisoarea unei doamne în vârstă de 61 de ani, care ne-a destăinuit bucuria de a-l regăsi pe Dumnezeu, după ce s-a îm­bol­năvit de cancer. O bucurie atât de intensă, încât vindecarea trupească nici nu mai contează şi spaima sfârşitului pământesc a dispărut. De ce e nevoie de suferinţă, părinte, ca să-L cauţi pe Dumnezeu?

– În iubirea lui nemărginită, Dumnezeu ne oferă toată libertatea şi ne aşteaptă să venim de bună voie pe calea Lui. În copilărie, adolescenţă şi tinereţe, omul foloseşte, în general, acest dar al libertăţii pentru a se descoperi pe sine, a se bucura de frumuseţea vieţii. Cu­lorile vieţii şi aspectele materiale sunt mai impor­tante decât cele spirituale, iar izbânzile profe­sionale cântăresc mai mult decât cele duhovniceşti. Drept care, conştiinţa este amorţită de gândurile de pros­peri­tate, de afirmare, de mândrie, de lăcomie, de satisfa­cere a instinctelor… Mai târziu, ajungând la maturitate sau chiar la bătrâneţe, omul realizează că a muncit atât de mult timp pentru mai nimic – o maşină, un apar­tament, nişte haine mai bune, o vacanţă exotică… În inima lui a rămas însă un gol de neacoperit. Şi, încet, încet în conştiinţă începe să i se facă auzit glasul lui Dumnezeu. Pentru că, în toată vremea aceasta, Dum­ne­zeu a fost în adâncul sufletului lui, unde l-a uitat. Numai că, uneori, conştiinţa nu se trezeşte decât foarte târziu, atunci când apar deja consecinţele păcatelor: bolile şi suferinţele. În faţa bolii sau a unei grele sufe­rinţe sufleteşti – cum ar fi după pierderea cuiva drag -, totul se reduce la esenţă: cine să mă ajute, dacă nu Dumnezeu? Cum să-L înduplec şi să-mi salvez sufle­tul? Aşa încep căinţa pentru păcatele făcute şi smere­nia. Iar smerenia îl reapropie pe om de Dumnezeu. Dar nu e musai să ajungi la Dumnezeu prin suferinţă, căci ai şi calea cealaltă, de trăire după poruncile divine şi învăţătura Bisericii. Foarte mulţi trec însă mai înainte prin suferinţă, căci altfel nu reuşesc să con­ştientizeze că păcatele nu rămân fără urmări, iar îm­bolnăvirea sau alte necazuri sunt rezultatul îndepăr­tării de Dum­nezeu. Mai este ceva ce trebuie neapărat înţeles: la originea răului care ni se întâmplă sunt numai faptele noastre şi, eventual, păcatele moştenite de la înaintaşii noştri. Dumnezeu nu e responsabil niciodată de asta.

De curând, am mers la un bolnav de cancer pulmo­nar aflat în fază terminală, un bărbat de 50 de ani. Şi prima lui întrebare a fost: „De ce mi-a făcut Dumne­zeu asta?”. L-am întrebat, la rându-mi: „Ce-au spus medicii?”. „Că m-am îmbolnăvit pentru că fumez două pachete de ţigări pe zi, de la vârsta de 14 ani”. „Şi-atunci, Dumnezeu ce legătură are cu boala dvs?”.

– Dar nu doar suferinţele fizice ne îndeamnă spre Dumnezeu, ci şi suferinţele sufleteşti, care ne poartă, şi ele, în pragul disperării.

– Dumnezeu le îngăduie ca să ne salveze. E o me­todă pedagogică. Nu ar fi nevoie de suferinţă, dacă nu ar exista păcatul. E ca şi cu un copil care nu-şi ascultă părintele şi, din acest motiv, ajunge în necaz. Nu pă­rin­tele este vinovat că acel copil nu i-a ascultat cuvân­tul şi s-a pus în pericol. Şi la cine aleargă copilul să-l ajute? La părinţii pe care nu i-a luat în seamă. Când necazul depăşeşte posibilităţile umane, cerem ajutor de Sus. Precum ne spune şi psalmistul David: „Toate necazurile, Doamne, la Tine m-au adus”. La bine, omul uită de Dumnezeu, la greu, când se vede nepu­tincios, îi cere ajutorul.

– Suferinţa este, deci, un examen. Dar ea nu-i întoarce pe toţi cu faţa la Dumnezeu.

– Aşa este. Nu toţi cei încercaţi se în­torc la Dum­nezeu. Unii se supără pe El, ba se întorc împo­triva Lui. Însă vor trage conse­cinţele. Din pers­pec­tivă du­hov­nicească, în a­ceas­tă lume, cel mai greu de gestionat sunt bogăţia, gloria şi boala. Fără o re­laţie vie cu Dumne­zeu, când ai bani mulţi, devii sus­pi­ci­os, ţi se pare că toată lumea îţi vrea răul, te autoizo­lezi, te înnegurezi, suferi şi poţi face mari pă­cate pornind de la această stare. Când ai faimă şi suc­ces, dacă nu eşti bine aşezat în credinţă, crezi că tu eşti „dumnezeu” şi că poţi face lucruri mai mari decât ţi-a îngăduit El să faci. Orgoliul este alimentat de aprecierea celor din jur şi nu mai primeşti nici un cuvânt care nu te glorifică. Atunci te poţi rătăci foarte grav şi iarăşi apare suferinţa. În fine, şi când te îmbol­năveşti, dacă nu înţelegi sensul pedagogic al suferin­ţei, te ridici contra lui Dumnezeu. Toate acestea sunt examene pentru noi, ca să ajungem la Dumnezeu. Şi sunt foarte greu de trecut. De aceea, să nu-i invidiem pe semenii noştri bogaţi şi celebri, căci mari ispite au. Şi să nu lăsăm fără ajutor şi mângâiere bolnavii, pen­tru că, pe lângă sănătatea trupească, le este ameninţată şi cea sufle­tească şi le este, deci, primejduită mântui­rea.

„Nu ţine suferinţa în tine. Vorbeşte! Împărtăşeşte-o cu altul”

– Câteodată, durerea este mai presus de puterile omeneşti, şi oame­nii, chiar şi cei cre­dincioşi, se pierd. Cum să rezistăm su­ferinţei? Există paşi de urmat?

– Întâi de toate, dacă suferi, vorbeşte despre asta, nu ţine în tine, împărtăşeşte durerea cuiva apro­piat, mamei, soţiei, unui prie­ten bun sau, şi mai bine, duhov­nicului – căci harul lui se va revărsa şi spre tine. Bărbaţii mor mai re­pede de­cât femeile, pen­tru că nu-şi deschid ini­ma, nu se exterio­rizează atunci când su­feră. Femeile, în gene­ral, scot din ele trăirile lor şi astfel se vindecă mai repede. Când lă­săm să se acumuleze stă­rile de rău în noi, fără să le deschidem nicio supapă, la un mo­ment dat, ele se transformă în boală. Biserica spune adevărul ăsta de două milenii, iar acum o confirmă şi oamenii de ştiinţă, care au des­coperit că emoţiile neîmpărtăşite sunt transformate de creier în substanţe chimice, care ne invadează celulele corpului. Astfel, fericirea sau nefericirea sunt trans­mise inimii, ficatu­lui, rinichilor, intestinelor… Deci, înainte să apară, bolile au fost disfuncţii ale sufletului. De aceea, este foarte important să ai un duhovnic, căruia să-i spui necazul tău. Prima mea întrebare, când vine cineva la spovedit, este aceasta: „Ce te apasă?” – adică „spune ce e în sufletul tău”. Şi atunci, credin­ciosul îmi zice ce supărări are şi, deodată, se înseni­nea­ză şi se simte mai uşurat. Mai mult decât atât, atunci când spui cuiva pro­blema ta, primeşti sfaturi. Stai, frate, că nu eşti sin­gur, prin ce treci tu au mai trecut şi alţii, există soluţii. Aşadar, întâi descarcă-te, vorbeşte despre necazul tău. Apoi, smereşte-te. Dacă a venit nenorocirea asupra ta, înseamnă că Dumnezeu a îngăduit să vină, pentru că ai greşit undeva. Asumă faptul că ai greşit! De acolo începe vindecarea. Dacă admiţi că boala e consecinţa păcatelor tale şi te duci la duhovnic să le mărturiseşti, nu le mai repeţi a doua oară şi intri în rânduiala creş­tină, adică ai eliminat cauza spirituală a bolii. Ceea ce este fundamental, pentru că sufletul trebuie salvat. Trupul e o coajă care, oricum, se duce în pământ. Însă, de cele mai multe ori, după înlăturarea cauzei spiri­tuale, se vindecă şi trupul. Repet: smereşte-te! Dum­ne­zeu iubeşte cel mai mult smerenia şi când te vede smerit, îţi trimite har şi bucurii în boală: fie un prieten de sprijin, la care nu te aşteptai, fie un înger de medic, fie o minunată vinde­care… Iar al treilea pas este să redevii dependent de Dumnezeu, să te legi puternic de Dumnezeu în boală, să-l iubeşti. Singurătatea în suferinţă este cumplită şi nici un om nu te poate însoţi în durerea ta, aşa cum o face Dumnezeu. Spune: „Doamne, vreau să fiu cu tine!” şi pecetluieşte aceas­tă declaraţie prin spoveda­nie, împărtăşire, rugăciune şi fapte bune. Vei simţi împlinire în viaţa ta. Boala e un prilej pentru omul credincios de a se apropia de Dum­nezeu. Din păcate, mulţi bolnavi se concentrează pe boală, iar nu pe Dum­nezeu, ceea ce-i dezechilibrează. Prea des se roagă oamenii pentru sănătate, dar sănăta­tea nu e totul în viaţă. Cea mai importantă este relaţia cu Dumne­zeu, care duce la mântuirea sufletelor noas­tre. Am cunoscut o grămadă de oameni sănătoşi care s-au dus la iad.

„Orice om bun e un om mare”

– Dacă suferinţa este lăsată de Dumnezeu pentru cei care rătăcesc calea, de ce există şi oameni cu via­ţă sfântă, care îndură suferinţe atroce de-a lungul vieţii lor?

– Sfântul Ioan Gură de Aur ne răspunde la această întrebare grea. Dumnezeu îngăduie ca şi unii buni creş­tini să sufere aici, pe pământ, pentru păcatele fă­cute în tinereţe, uitate şi nemărturisite sau neştiute. Dumnezeu rânduieşte ca acel creştin să pătimească în viaţa de aici, pentru a se bucura în veşnicie. Ispăşind păcatele pe lumea aceasta, poţi primi în Ceruri cununa mântuirii. Este şi ăsta un examen de final al vieţii.

– Ce vreţi să spuneţi prin păcate neştiute?

– Sunt păcate pe care nu realizăm că le facem. O vorbă rea aruncată cuiva sau despre cineva poate pro­voca multă suferinţă, de care să nu ştim. Critica făcută fără dragoste, bârfa sunt dăunătoare din acest punct de vedere. Apoi, un gest sau un act al tău poate avea urmări nebănuite. De exemplu: o tânără care se îm­bracă provocator îi stârneşte pe anumiţi bărbaţi, slabi de fire, să păcătuiască în vreun fel anume, iar păcatele lor sunt şi ale ei. Sau: scrii un articol ori o carte, prin care răneşti pe cineva sau prin care îndemni la păcat… Păcatele făcute de alţii, care au citit acele scrieri şi au crezut în ele, sunt şi ale tale. Pe de altă parte, şi faptele bune ale altora, făcute sub influenţa ta, ţi se socotesc şi ţie. Aşa încât, vedeţi, că nu e indife­rent cum trăim în societate. Fiecare e liber să trăiască aşa cum vrea, dar să nu ne amăgim că modul nostru de viaţă nu are consecinţe asupra noastră şi a altora.

– Părinte, cum poate un om normal, credincios, dar nu neapărat râvnitor, să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu, fără suferinţă?

– Păi, sunt mulţi aşa. Oamenii normali îl cunosc deja pe Dumnezeu. Eu, preotul Vasile, aspir la norma­litate. Normalitatea este o stare înaltă de trăire… Eram odată la o întâlnire cu tinerii ortodocşi, la Mânăstirea Oaşa, la care participa şi actorul Mircea Albulescu. Şi l-am întrebat: „Maestre, câţi oameni mari aţi cunos­cut?”. Şi mi-a răspuns aşa: „Orice om bun e un om mare”. Pe drept cuvânt. Parafrazându-l, un om nor­mal este un om mare în credinţă. Pentru că nor­ma­litatea presupune să eviţi răul şi să faci binele. Omul care e sensibil la ne­voile şi durerile celor­lalţi şi care caută să-şi ţină inima neîntinată de gân­duri şi trăiri urâte e un om normal, iar normali­tatea este calea lui Dumnezeu. Inima omului normal e cuprinsă de dragostea lui Dumnezeu, chiar fără ca el s-o ştie. Nu e nevoie de lu­cruri extraordinare pen­tru asta. Dumnezeu iubeş­te firescul. Deci, un om ca ăsta îl cunoaşte pe Dum­nezeu. Nu trebuie să i se întâmple lucruri senzaţio­nale pentru asta. Miracu­los este că e un om nor­mal.

„Pentru a fi prieten cu Dumnezeu, comunică cu El prin rugăciune”

– Dacă orice om care face bine şi se fereşte de rău îl cunoaşte pe Dum­nezeu, mai avem nevoie de rugăciune?

– Da! Pentru o relaţie conştientă cu Dumnezeu şi roditoare, rugăciu­nea este vitală. Când eşti prie­ten cu un profesor extra­ordinar, ori cu un mare duhovnic sau cu un artist renu­mit, te îmbogăţeşti spiritual şi trăieşti o bucurie în preajma lui. De pildă, eu l-am slujit paisprezece ani pe Preafericitul Patriarh Teoctist, i-am fost alături atâ­ta timp şi, seara, când mergeam spre casă, îmi curgeau lacrimi de bucurie pe obraji. Prin felul în care îşi du­cea viaţa, în care îi iubea pe oameni şi în care înţele­gea să-L slujească pe Dumnezeu, mă emoţiona şi mă învăţa. În apropierea unui om mare simţi cum ceva din acela se trans­feră şi în tine. La fel e şi cu Dumne­zeu. Pentru a fi însă prieten cu Dumnezeu, trebuie să co­munici cu El, nu doar să-L asculţi. Cum comunici? Prin rugăciune. Cea mai mare realizare a unui om este să aibă o relaţie vie cu Dumnezeu. Şi cum se naşte şi se menţine aceasta? Prin rugăciune. Ca să-L iubeşti pe Dumnezeu, trebuie să-L cunoşti, iar ca să-L cu­noşti, trebuie să vorbeşti cu El. Căci asta e rugăciunea, un dialog cu Dumnezeu. Iar pentru a te ruga cu ade­vărat, e nevoie de smerenie. Omul mândru nu e capa­bil de comu­nicare cu Dumnezeu, căci îşi ajunge sieşi.

Apoi, e necesar să te rogi cât mai des, tot timpul, dacă e posibil. Şi când eşti la serviciu, şi pe stradă, şi când faci ceva în casă… Dacă te rogi numai câteva minute dimineaţa şi seara, înseamnă că te lipseşti de Dumnezeu în restul zilei. Şi-atunci, relaţia nu e apro­piată, nu e caldă, nu te creşte spiritual. Un om care se roagă numai la începutul zilei şi la culcare nu a pornit încă pe calea lui Dumnezeu. Să ai gândul la Dumne­zeu e deja o rugăciune. Gândindu-te cel puţin o dată pe oră la Dumnezeu, la Mântuitorul, la Maica Dom­nului, la Sfinţi, viaţa ta va fi o bucurie continuă.

În parohia noastră sunt trei ministere, şi avem aici o mulţime de funcţionari care vin la biserică. I-am sfătuit să se roage şi în timpul serviciului, câteodată, acolo, stând în faţa hârtiilor la care lucrează sau a computerului. Rugăciunea îţi creează o stare de bine. O pauză de câteva minute pentru Dumnezeu îţi dă energie şi linişte sufletească pentru tot restul zilei. Sau, eşti acasă, speli ceva la bucătărie, roagă-te: „Doam­ne, cum curăţ eu vasul acesta, curăţă şi sufle­tul meu!…”. Vorbeşte cu Dumnezeu simplu, în situa­ţiile concrete ale vieţii… Nu e neapărată nevoie de ru­găciuni elaborate sau clasice. Când mergi printr-un parc, fii într-o uimire permanentă faţă de frumuseţea naturii, lucrarea lui Dumnezeu în lume! „Doamne, ce mi­nunat eşti! Ce frumos ai făcut acest copac!”. Căci Dumnezeu e pretutindeni şi îl vezi în toate, şi într-un copac, şi-ntr-o floare… Bucură-te, căci toate acestea sunt făcute de Dumnezeu pentru tine, omule! Primeşte în inima ta darurile lui Dumnezeu, nu trece doar cu ochii peste ele.

„Mintea e un conducător prost. Inima trebuie să conducă”

– Cum cunoaştem, părinte, că o rugăciune e bine primită la Dumnezeu?

– Simţi prezenţa Duhului în inima ta, sub forma unei bucurii mari şi, totodată, a unei stări de pace su­fletească. Pacea este atributul lui Dumnezeu. „Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!”. Nu e degeaba vorba asta. De aceea, e bine să te rogi înainte de a lua orice decizie, pentru a căpăta pace şi echilibru sufletesc, ca să faci alegerea corectă. Eu nu iau nici o hotărâre fără să fac o rugăciune îna­inte, iar la cele mai importante, fără să-mi întreb du­hovnicul.

– Şi cum să facem să ne rugăm cu adevărat, să depăşim formalismul?

– Să coborâm mintea în inimă, cum ne învaţă Sfin­ţii Părinţi. Omul modern este condus de minte. Dar min­tea e un conducător prost, deşi o slugă bună. Inima e centrul universului uman şi ea trebuie să conducă. Mintea vrea să ţii totul sub control, însă abia când nu mai eşti în control stăpâneşti. E o taină! Se povesteşte că un creştin s-a prăvălit într-o prăpastie şi, în cădere, s-a apucat de crengile unui copac. Şi-atunci s-a rugat fierbinte: „Doamne, salvează-mă!”. Iar un glas mare i-a răspuns: „Dă-ţi drumul!”. Inima simţea că e vocea lui Dumnezeu, pe care trebuie să o asculte, căci Dum­nezeu nu înşală. Mintea însă nu-l lăsa să creadă că va ajunge viu jos, dacă nu se mai ţine de copac. Şi-a ur­mat mintea, nu inima, şi a murit în­ghe­ţat, cu mâinile încleştate pe copac, la o distanţă mică, deasupra unui prag de pământ, pe care s-ar fi putut salva. Aşadar, pentru o rugăciune aprinsă către Dumnezeu, să ne scufundăm mintea în inimă, să ne acoperim raţiunea de iubire. Viaţa toată trebuie să fie un permanent transfer de iubire: iubim şi suntem iubiţi. Când ai dra­goste pentru cineva, ţi se întoarce dra­gostea. Dumne­zeu te iubeşte, iubeşte-L şi tu, şi viaţa ta va fi numai lumină. Bineînţeles, a avea în cen­trul vieţii inima nu înseamnă să facem lucruri nesăbuite. Să te rogi cu inima, nu cu mintea, este ca şi cum ai vorbi cu o per­soană foarte apropiată şi foarte dragă. E de-ajuns să rosteşti cu intensitate atât: „Doamne, vino în viaţa mea!”. Şi vei fi cuprins de har. Spuneţi în gând sau cu voce tare rugăciuni scurte şi dese, pornite din adâncul inimii. Să fiţi prezenţi în rugăciune, adică să partici­paţi trup şi suflet, uluiţi şi cuceriţi de dragostea lui Dumnezeu pentru voi. O astfel de rugăciune vă ţine per­manent în legătură cu El.

Părintele Vasile Ioana

Articol relatat de portalul formula-as.ro