Locomotivele, jeepul şi ţigările…

La pomenirea a 20 de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Arsenie Boca, peste treizeci de mii de suflete legate printr-un fir al credinţei, fir aprins şi nevăzut, au mărşăluit pe un drum de munte şerpuind agale spre un luminiş dumnezeiesc, având în bagaj nădejdea că vor primi răspuns la frământările, nelămuririle şi  dorinţele lor.      

Socrii cei buni

Dis-de-dimineaţă au început să apară primii pelerini. La început câteva zeci, apoi sute, apoi mii şi mii. Valuri, valuri veneau într-una, apoi s-a format un râu de oameni care mergea într-o singură direcţie: mormântul Părintelui Arsenie Boca.

În acea zi am primit un apel telefonic de la socrii mei din Comăneşti care şi-au exprimat dorinţa de a veni şi ei la Prislop. Soţia mea le-a spus că este o mare bucurie pentru noi să fim împreună la acest mare eveniment, mai ales că ştiam că şi ei au mare nevoie de ajutor dumnezeiesc prin intermediul părintelui nostru. Distanţa Comăneşti – Prislop fiind mare, soţia mea le-a spus ca să pornească la drum, dar că sunt slabe şanse să ajungă şi la sfânta liturghie, slujbă la care ţineau foarte mult să ia parte. Prin câte au trecut aceşti oameni până au ajuns să se închine la crucea părintelui Arsenie Boca veţi afla citind mărturia socrului meu, Florian Nică din Comăneşti, jud. Bacău:

“28.11.2009, ziua, luna şi anul în care am vizitat pentru prima dată Mănăstirea Prislop şi mormântul Părintelui Arsenie Boca. În dimineaţa zilei de 27 noiembrie 2009 Mărioara, soţia mea, mi-a spus că vrea să mergem la Prislop cu ocazia comemorării a 20 de ani de la moartea Părintelui Arsenie Boca. Am fost foarte surprins pentru această hotărâre luată deodată, deoarece comemorarea avea loc chiar a doua zi iar noi locuim în Comăneşti, judeţul Bacău la o distanţă de aproximativ 430 de kilometri şi aveam puţine şanse să ajungem la timp, având în vedere că trebuia să călătorim cu trenul şi să schimbăm garniturile în mai multe locuri. Tren spre Haţeg aveam doar după amiaza, la orele 16,45. I-am spus acest lucru soţiei dar a insistat, astfel încât ne-am hotărât să mergem.

La ora 22,00 am ajuns în Braşov, urmând să luăm acceleratul spre Cluj la ora 22,45 până la Beiuş, de unde avem legătura la ora 02,00 spre Deva, având la ora 06,00 dimineaţa legătura cu microbuzul spre Haţeg. Noi fiind pentru prima dată călători pe această rută şi neavând informaţie precisă despre desfăşurarea comemorării, am crezut că o să ne descurcăm uşor în această călătorie, dar nu a fost deloc aşa.

Înainte de plecarea din Comăneşti soţia mea i-a anunţat telefonic pe Maria Kornelia şi Matei Schinteie, fiica şi ginerele nostru, că ne-am hotărât şi că vom pleca spre Prislop la comemorare, ei fiind deja acolo de două zile cu icoane spre vânzare. Auzind că vrem să venim şi noi s-au bucurat dar cunoscând traseul până acolo şi cunoscând situaţia de la faţa locului ne-au spus că nu vom putea ajunge la mânăstire pe data de 28 ziua, ci vom putea ajunge doar noaptea sau chiar a doua zi pe data de 29 dimineaţa. Nu am crezut, aşa că… la drum !

Locomotivele şi frica…

În gară la Braşov în seara de 27.11.2009 am luat bilete şi am ieşit pe peron la ora 22,30 ca să aşteptăm trenul, timp în care se anunţă că acesta are întârziere 30 de minunte, după care se anunţă alte 30 de minunte, după care alte 45 de minute. Cât am aşteptat trenul am gândit că, chiar dacă nu vom ajunge pe 28 la comemorare, tot trebuie să ajung la mânăstire la Prislop şi la mormântul Părintelui Arsenie Boca, căci odată plecat nu mă mai întorc până nu realizez ceea ce mi-am propus. După o oră şi 45 de minute a venit şi trenul mult aşteptat. Ne-am ocupat locurile şi la ora 24,00 am plecat din Braşov.

La ora 2,00 noaptea trenul s-a oprit în plin câmp. S-a defectat locomotiva. După o oră a venit o altă locomotivă care a împins vagoanele înapoi până în prima gară, a lăsat locomotiva stricată acolo şi apoi am plecat… dar nu pentru mult timp, căci după 900 de metri trenul s-a oprit iar. A doua locomotivă s-a stricat! Am mai aşteptat o oră… Trenul este tras din nou în gară, se schimbă locomotiva şi plecăm din nou la drum. Iarăşi mergem un kilometru şi a treia locomotivă se stricăşi ea! În vagon, soţiei mele a început să-i fie frică şi m-a întrebat ce poate să fie asta? Am început să râd, iar ea mirată a întrebat de ce râd, i-am răspuns scurt: „Satana nu vrea să ajungem la mânăstire şi la mormânt.” După un timp, a fost schimbată şi a treia locomotivă cu care am ajuns la Teiuş la ora 5,00 şi aşa am prins legătura de la ora 7,00 spre Deva, acolo ajungând la ora 8 şi 40 de minunte.

La Teiuş soţia a primit un telefon de la Maria Kornelia care a întrebat unde ne aflăm în acel moment şi când a aflat unde suntem a zis: “Ne bucurăm mult că veţi veni, dar să ştiţi că aici nu se poate urca la mănăstire cu maşina, căci sunt formate baraje ale poliţiei şi ale jandarmeriei. Din oraş sunt 14 sau 15 kilometri de mers pe jos, căci aici este deja lume, nu am mai văzut aşa ceva la nici un alt pelerinaj, aşa că eu cred că nu puteţi ajunge la timp să prindeţi sfânta liturghie.”

Nu eram surprins, eram chiar indiferent la ceea ce mi se întâmplă, dar hotărât să-mi ating ţelul propus, indiferent când voi ajunge la Prislop. La ora 9,00 am primit alt telefon de la copii: altă „încurajare”, dar degeaba, în mine nu s-a schimbat nimic. Timpul trecea fără să simt nici un fel de deznădejde, fiind impasibil la tot ce se întâmplă şi cu acest sentiment ne-am urcat în microbuz cu destinaţia Haţeg.

Ţin să precizez că în acea perioadă fumam un pachet şi jumătate de ţigari pe zi şi beam foarte multă cafea, pentru care fapt am cumpărat din Deva un pachet de „L.M.” şi 20 de plicuri de cafea ness. În microbuzul spre Haţeg am întâlnit o doamnă care mergea şi ea la Prislop şi care a vrut să meargă cu noi. Am ajuns la Haţeg la ora 10,30. Doamna ştia drumul spre mânăstire, aşa că am plecat împreună la o staţie de taxi ca să luăm un taxi până la mânăstire. Taximetriştii ne-au informat că nu pot să meargă spre mânăstire deoarece şoseaua spre Prislop este blocată de autovehicolele pelerinilor până la 2 km de la ieşirea din oraşul Haţeg. De la Haţeg până la mânăstire sunt 14 km. Vă puteţi închipuii un traseu de 12 km de şosea de munte blocat de maşini, firul de şosea care venea de la mânăstire fiind liber, datorită eforturilor organelor de poliţie şi jandarmerie. Am mers pe jos prin oraş pentru a junge la drumul spre mânăstire, eu fiind hotărât să merg până acolo pe picioare dacă era cazul… La intersecţie am intrat pe drumul spre Prislop şi am mers aproximativ 20 metri. Era ora 11,00. Ne-am oprit, când am văzut un jeep negru care a intrat pe şoseua spre mânăstire. Am făcut semn, maşina a oprit. O persoană din maşină ne-a întrebat unde mergem, la care am răspuns că la mânăstire. Ne-a luat.

Jeep-ul „pelerin”

La doi kilometri, într-adevăr, era un baraj al poliţiei care a oprit maşina. Şoferul a arătat o legitimaţie de la „Ministerul Culturii şi Cultelor” pentru cel de-al doilea pasager care era ministru secretar de stat la acest minister şi avea o misiune pentru acest eveniment, şi trebuia să ajungă înainte de terminarea sfintei liturghi. Am fost lăsaţi să mergem pe firul liber pe contrasens. După doi kilometrii am fost opriţi de un alt echipaj al poliţiei.. Au fost negocieri şi am plecat mai departe. Ministrul secretar de stat i-a spus şoferului să găsească un loc, să iasă în decor ca să se schimbe în uniformă, iar el, ministrul să-şi ia costumul. Această stratagemă a ţinut… La fiecare baraj al poliţiei, timpul de verificare a fost foarte scurt. La o intersecţie ne-a oprit comandantul poliţiei din Haţeg care a verificat actele ministrului, lăsându-ne să plecăm, atenţionându-ne că mergem pe răspunderea noastră şi că nu răspunde dacă ne blocăm în trafic. Am continuat să înaintăm, dar cu greu fiincă şoseaua era cu multe serpentine şi în pantă, iar pe ea mergeau pe jos mii şi mii de oameni. Un tablou impresionant: o mare de oameni, bătrâni, copii, femei, bărbaţi, ţărani, orăşeni, de toate culorile şi toate formele, neţinând cont de oboseală îndreptându-se către mormântul Părintelui Arsenie Boca la comemorare şi închinare. Iar noi în „jeep”, ca boierii, mirându-mă de această şansă … gândindu-mă că mergând pe jos am fi ajuns poate pe întuneric la mănăstire.

Atenţionarea şi ţigările

Am ajuns la ora 12,15. Acolo ne-am întâlnit cu Maria Kornelia şi Matei, care nu le venea să creadă că am ajuns acolo la acea oră. Părea imposibil. Am intrat în curtea mânăstirii mulţumindu-I lui Dumnezeu şi Părintelui Arsenie Boca pentru ajutor. Am ajuns spre finalul sfintei liturghii la care a participat un sobor de aproximativ 40 de preoţi, care au urcat apoi cu toţii la mormântul Părintelui Arseni Boca pentru slujbă. Cu ei am plecat şi noi. Ne-am aşezat la rând la mormânt. Rândul era format din 6 oameni pe linie într-un şir de 300 metri. Soţia mea văzând aceasta a vrut să mergem înainte la mormânt şi să încercăm să intrăm prin faţă dar eu m-am opus, însă la insistenţele ei am cedat şi am urcat o pantă încercând să ajungem pe lateral la mormânt. Soţia mergea înainte, eu urmând-o, când deodată am simţit că mă trage cineva de haină cu mare putere… M-am gândit că este ginerele meu. Am întors capul, dar nu am vazut pe nimeni. Vă daţi seama ce senzaţie, ce emoţie am avut?! Primul gând care mi-a venit în minte a fost că Părintele Arsenie Boca m-a atenţionat să respect ordinea impusă pentru toţi în incinta mânăstirii şi acest lucru l-am făcut imediat. Dar oare numai asta să fi fost sau… şi pachetul de ţigări? Am chemat-o pe soţia mea, i-am spus ce s-a întâmplat şi ne-am întors la rând.

După o jumătate de oră în spatele nostru s-au adunat o mulţime de oameni, iar eu mi-am amintit că am pus pachetul de „L.M.” nedesfăcut în geantă şi nu l-am aruncat înainte de a intra în mânăstire. A început o căutare febrilă a unei soluţii să scap de el, să nu ajung la mormânt cu ţigările la mine. Oriunde m-am uitat în jur erau pelerini care se odihneau, care mâncau, care ascultau cuvintele de învăţătură ale preoţilor veniţi la comemorare, iar dacă aş fi aruncat pachetul de ţigări s-ar fi observat pe pământul gol, fără iarbă sau frunze. Cu această obsesie, cu intenţia de a scăpa cu orice preţ de pachetul de ţigări, am ajuns la mormânt şi m-am închinat.

La plecare, ne-am luat la revedere de la copiii noştri care au rămas „pe baricade” cu standul lor de icoane, unde chipul părintelui pictat strălucea deosebit în lumina zilei. La ieşirea din mânăstire am căutat un autobuz care să ne ducă spre Deva, dar ginerele meu a vorbit cu o mai veche cunoştinţă de-a lui, respectiv cu domnul Tudor Raicu de la Editura Charisma (cea care editează cartea „Cărarea Împărăţiei” a părintelui Arsenie Boca) să ne ducă până în Deva. Deşi domnul Raicu era cu întreaga sa familie la Prislop, ne-a luat şi pe noi în maşina personală, până la gara din Deva. Am ajuns acolo pe o ploaie torenţială „ca în filme”, mulţumind lui Dumnezeu că ne-a ferit de această ploaie atunci când am fost la mormânt. La 21,45 am avut accelerat spre Iaşi, am schimbat la Beclean, am ajuns la ora 5,00 la Miercurea Ciuc, iar la ora 09,30 eram la Comăneşti.

A trecut luna decembrie fără să se întâmple ceva deosebit, doar că nu mai fumam un pachet şi jumătate pe zi ci numai 15 – 16 ţigări pe zi. În luna ianuarie am redus considerabil consumul de ţigări şi de cafea, iar din luna Februarie 2009 nu am mai pus ţigara în gură. Cunoştinţele mele mă lăudau pentru voinţa pe care am avut-o în a mă lăsa de fumat, la care le-am spus clar că fără ajutorul Părintelui Arsenie Boca nu ar fi fost posibilă o asemenea realizare.

După acest pelerinaj la mormântul Părintelui Arsenie Boca nu am consumat atât de multă cafea, în prezent dacă beau o cafea la 2-3 zile, viaţa a devenit mai liniştită iar eu m-am convins de puterea lui Dumnezeu, prin întâmplările pe care le-am trăit personal.”

Sursa: lumeacredintei.com