Maica Salomeea s‑a mântuit în mijlocul lumii!

Despre pustnicie și frumusețea acesteia am vorbit de nenumărate ori, dar niciodată despre pustnicie în mijlocul lumii. Duhovnicul meu, un desăvârșit trăitor al vieții pustnicești, mi‑a destăinuit o tulburătoare poveste de viață a unei credincioase, care ani de zile a trăit pustnicește în mijlocul orașului Râmnicu Vâlcea. A trăit o viață în post și rugăciune, nevoindu‑se departe de privirile celor din jur, având în fiecare clipă alături Psaltirea, Ceaslovul și metanierul. Deși bolnavă de cancer, de câteva ori a ținut posturi foarte aspre, de 40 de zile, doar cu pâine și apă, și nu ieșea niciodată de sub ascultarea duhovnicului. Simțind că i se apropie sfârșitul, puțin înainte de a muri l‑a rugat pe duhovnic să îngăduie să i se pună în sicriu un paraman. Ieroschimonahul Varsanufie, duhovnicul pustnicilor, cu binecuvântare de la ierarh, a călugărit‑o pe această nevoitoare în Hristos. După două săptămâni, timp în care a trăit într‑o căsuță pustnicească din creierul munților, monahia Salomeea a trecut la Domnul, fiind înmormântată în cimitirul Mânăstirii Iezer.

Viețuire pustnicească în preajma semenilor

La Râmnicu Vâlcea, chiar în centrul orașului, a trăit până de curând, o creștină cu o viață duhovnicească deosebită, sora Mihaela. Inițial, femeia a avut o familie frumoasă, dar asta până când soțul a plecat să muncească în străinătate, de unde nu s‑a mai întors. Și‑a crescut singură fiul, ducându‑și cu demnitate crucea. A trăit în lume, cu gândul mânăstire. Nu știu de câtă vreme gândea la pustnicie, dar viața pe care o ducea în lume, era mai mult decât ne putem imagina. A locuit într‑un apartament de bloc și cu toate acestea a trăit pustnicește. Greu de înțeles pentru orice om, dar din fericire, cât se poate de adevărat. Era un om al Pravilei, al Psaltirii, al privegherilor de noapte, al canoanelor. Urmând și practicând un timp îndelungat astfel de viață, îndeplinind tipicul de viețuire monahală, odată cu acea nevoință s‑a aprins în inima ei, căldura pentru viața pe care și‑o dorea cu ardoare. Acest suflet tăinuit nu a fost nimic altceva decât o minune rânduită de Dumnezeu. Dorința de a deveni monahie, a avut‑o în urma experiențelor tainice pe care le‑a înfăptuit în mijlocul lumii, a milosteniei pe care o făcea neâncetat. Toată agoniseala ei a dăruit‑o mânăstirilor, ceea ce înseamnă că Dumnezeu a rânduit ca lucrarea ei în lume să fie una a rugăciunii și a milosteniei. Ori de câte ori afla că are loc o slujbă de călugărie, ea dăruia întotdeauna încălțămintea nouă (așa cum este rânduiala) a celui care avea să primească binecuvântarea călugăriei. Acest lucru se întâmpla însă frecvent, pentru că ea dăruia încălțăminte tuturor călugărilor și pustnicilor pe care îi cunoștea.

„Dumnezeu a ales‑o să sufere, pentru că a fost vrednică să facă asta”

Pentru ea, serviciul era pur și simplu o rucodelie. Până și acolo avea o mică încăpere de taină, cu multe icoane, unde candela nu se stingea niciodată și unde în clipele de răgaz sau în așa‑zisa pauză de masă, se retrăgea în rugăciune, neștiută de nimeni. Era atât de smerită, încât nici măcar fiul ei nu, cu care trăia sub același acoperiș, nu cunoștea adevăratele nevoințe ale mamei sale. Știa doar că are o rânduială a ei, nimic mai mult, rânduială pe care i‑o respecta și atât. Părintele Varsanufie, care a ajutat‑o mult duhovnicește mi‑a mărturisit: „Ceea ce vă pot spune cu uimire și cu bucurie duhovnicească în același timp, este faptul că de câteva ori, mai exact de trei ori, i‑am dat blagoslovenie pentru post de 40 de zile, doar cu pâine și apă, rânduială foarte aspră pentru un om care se nevoia în lume, dar de mare folos atât pentru suflet, cât și pentru trup. În felul acesta, suporta mai ușor durerile îngrozitoare, generate de cancerul care îi chinuia trupul. Era mai mult decât vizibilă prezența lui Dumnezeu în toată această împreună‑lucrare”.

Ea a înțeles în profunzime taina bolii pe care o ducea. Niciodată nu făcea nimic fără a se sfătui cu duhovnicii. În felul acesta a luat și a întrerupt tratamentul cu binecuvântarea duhovnicului, a ținut posturile acelea aspre, tot cu binecuvântarea duhovnicului, și a trăit în fiecare clipă a vieții ei, numai sub ascultare. Dumnezeu a ales‑o să sufere, pentru că a fost vrednică să facă asta, rămânând un model pentru toți cei care au cunoscut‑o, dar și pentru aceia, care ulterior vor afla cât de mult te ajută Dumnezeu, dacă îți dorești cu adevărat să te mântuiești, fie chiar și în lume. Toți cei care au sufletul împovărat, toți cei care doresc să se mântuiască, dar nu cunosc calea, cu siguranță, după ce vor cunoaște acest exemplu de nevoință desăvârșită, cu siguranță suferința lor va deveni mai ușoară.

Și în lume poți trăi o iubire jertfelnică

Părintele Varsanufie, care i‑a fost alături până în ultima clipă a vieții consideră că era cu totul deosebită: „De câte ori se spovedea la mine, mă impresiona taina ei, lucrarea ei, dorința de a se apropia cât mai mult de Hristos Domnul. Pentru mine ca duhovnic, sora Mihaela a fost unică, în modul în care s‑a dăruit lui Hristos, în care L‑a iubit pe Hristos, demonstrând că și în lume poți trăi o iubire jertfelnică, departe de viața firească a oricărui mirean. Pentru mine, această soră a noastră din lume, a fost mai mult decât o monahie, a fost înainte de toate, un om desăvârșit în Hristos. Eu unul nu puteam să mă ridic dincolo de modul ei de viețuire și de taina nevoințelor ei de fiecare clipă, nu mai căutam răspunsuri pentru că le consideram inutile, pentru un om care ajunsese la un astfel de nivel duhovnicesc. Am ajutat‑o cu bucurie, îndrumând‑o pe calea pe care și‑a ales‑o, dar sfaturile erau parcă inutile, atâta vreme cât ea s‑a dăruit întru totul Mântuitorului Hristos. În ultima vreme, o vedeam de la o zi la alta mai împlinită, mai eliberată de toate cele ale veacului și mai aproape de mântuire. A fost foarte lucidă până când a trecut la Domnul, iar ultima oară când am vorbit, mi‑a spus că durerile deveniseră insuportabile, dar cel mai important lucru pentru ea este acela de a nu se văita și a nu cârti, pentru ca nu cumva să‑L supere pe Dumnezeu. Și așa i‑a fost și sfârșitul, a plecat biruitoare în lupta cu boala, învingând ispita durerii și a gândurilor cele lumești”. Singura ei dorință, a fost aceea de a i se pune un paraman în sicriu, ca o încununare a sufletului ei despovărat, pe care cu atâta dragoste i l‑a dăruit lui Hristos. Călugăria ei a fost cu adevărat o minune, în locul unui simplu paraman primind darul de mare preț al monahismului, un dar meritat pe deplin, dar la care ea n‑a îndrăznit niciodată să viseze în toți cei douăzeci de ani de nevoință pustnicească în lume.

Sora Mihaela a devenit monahia Salomeea

Într‑o bună zi, medicul care o trata în spital a mărturisit că nu mai este nimic de făcut, sugerându‑le apropiaților să o ducă acasă. Acolo, a mai fost cercetată scurtă vreme de familia din lume și de cea duhovnicească.

Cel mai mult s‑a implicat părintele Ioachim de la Mânăstirea Frăsinei, care i‑a fost duhovnic multă vreme și care a pus piatră cu piatră la temelia acestui munte duhovnicesc, desăvârșit în mijlocul lumii, iar în ultima vreme schimnicul Varsanufie, de la Pătrunsa. După ce Înaltpreasfințitul Varsanufie, Arhiepiscopul locului și‑a dat binecuvântarea, s‑a săvârșit tunderea de urgență în monahism a sorei Mihaela, care din ziua aceea a devenit monahia Salomeea. „În timpul slujbei ne uitam unii la alții, întrebându‑ne din priviri dacă va mai rămâne în viață până la sfârșitul slujbei – povestește părintele. Tunderea în monahism am săvârșit‑o eu, la îndemnul arhiepiscopului nostru, care mi‑a încredințat mie această bucurie, pe considerentul că gândul de a o călugări pe sora Mihaela, de la mine pornise. Bineînțeles că a fost și părintele Ioachim, au fost și măicuțele Heruvima (nașa de călugărie) și Ecaterina de la Iezer, care au îngrijit‑o până când și‑a dat ultima suflare”.

Nu s‑a ferit de deșertăciunile lumești, le‑a biruit acolo, în mijlocul lumii

Spovedindu‑mă de ani de zile la părintele Varsanufie, pot spune că de‑acum cunosc în amănunt fiecare moment trăit sub patrafirul părintelui. Surprinzându‑i privirea, în timp ce mâna îi luneca neâncetat pe metanier (părintele se roagă tot timpul), am simțit nevoia să aflu răspuns la o întrebare care mă chinuie de multă vreme, și anume care este diferența între a spovedi un pustnic și a spovedi un mirean: „Fiecare Sfântă Taină a Spovedaniei, este întotdeauna altfel, este diferită de la o persoană la alta. Ca duhovnic al pustnicilor am trăit experiențe dintre cele mai diferite, pustnicia este ceva foarte special, având lucruri de taină, despre care ne se cade să vorbesc, dar în ceea ce o privește pe Maica Salomeea, vă spun cu toată convingerea, cu toată ființa mea, că este unică și asta datorită modului ei de a aborda și de a trăi pustnicia pe pământ. Dacă pustnicii își au rigorile lor, acest suflet curat, urma un simțământ permanent, pe care îl avea față de Dumnezeu și pe care nu îl încălca niciodată. Aceasta a ajutat‑o, fără ca ea să conștientizeze acest , să ajungă în vârful monahismului. Ea reprezintă pentru toți călugării un model de viață tăinuită, un model de biruință asupra deșertăciunilor, pentru că ea nu s‑a ferit de deșertăciunile lumești, le‑a biruit acolo, în mijlocul lumii. A învins televizorul, a învins calculatorul, a învins tot ceea ce slăbește stăpânirea duhovnicească. Pentru ea, această lume a murit de mult, trăind în permanență doar pentru Hristos și în Hristos.

Dacă ar exista mai multe astfel de persoane, lumea ar deveni mai sporită duhovnicește. Și așa, exemplul ei de viețuire, va folosi multor monahi și multor oameni care Îl caută pe Dumnezeu. Dacă eu ca duhovnic al pustnicilor, mă supun canoanelor și rânduielilor monahale care se impun, tot eu vă fac această mărturisire de viețuire cu totul aparte, cu bucuria de a dezvălui fraților noștri întru Hristos un mod de viață care cu siguranță va putea fi de mare folos oricărui om care trăiește în lume, dar arde de dorul lui Dumnezeu. Și noi, duhovnicii măicuței Salomeea ne‑am folosit la rândul nostru de acest mod îmbunătățit de viețuire și nu ne sfiim a recunoaște cât de multe taine ne‑am însușit de la acest om ales al lui Dumnezeu. În sufletul ei curat, avea, fără ca nimeni să știe, cea mai tăinuită comoară, aceea a Rugăciunii lui Iisus, de care nu voia cu nici un chip să se despartă. Cu câteva zile înainte de trecerea ei la Domnul, deși se afla la capătul puterilor, femeia mi‑a mărturisit că se simte eliberată de toate cele lumești și împlinită duhovnicește, cu bucuria de a‑L fi slujit pe Hristos cu toată ființa ei”.

Două exemple aproape identice de trecere la Domnul

Cu siguranță această viețuitoare a lui Hristos, nu putea să facă în mânăstire, mai mult decât a făcut ca pustnică în mijlocul oamenilor. Acest suflet care s‑a nevoit în taină, este o pildă vie a faptului că orice jertfă se poate săvârși și în lume, că orice lucru omenesc, orice desfătare, se poate refuza și printre semeni, în imediata vecinătate a acestora. Nimeni nu ne obligă să viețuim săvârșind la nesfârșit faptele care ne risipesc viața. În chilia sorei Mihaela erau numai icoane, Psaltirea, Ceaslovul, metaniere, candela, smirnă și tămâie. Asta era în chilia din lume. Ultimele săptămâni ale vieții le‑a petrecut la pustie, într‑un loc tăinuit, înconjurat de stânci. Aici au avut binecuvântare să vină și cei din familie, dar tot timpul i‑au fost alături măicuțele, care au vegheat la căpătâiul ei zi și noapte, până în clipa cea de pe urmă a vieții. În ultima zi de viață, a avut binecuvântarea de a o vizita și părintele Varsanufie, duhovnicul pustnicelor din locul acela de taină, din inima munților: „Treceam de la Mânăstirea Pătrunsa, unde noi viețuim, către Mânăstirea Sfânta Eufimia, din vârful munților. La un moment dat, am simțit că trebuie să ajung la chilia unde maica Salomeea își trăia ultimele clipe. Dacă până în ziua aceea, cineva din familie îi fusese zilnic alături în suferința ei, în acea zi încă nu ajunsese nimeni. Aflându‑ne noi acolo, împreună cu pustnicele care o vegheau, chiar în clipa aceea a sosit fiul său. La foarte scurt, în prezența fiului, a noastră și a pustnicelor, maica Salomeea și‑a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Trăiam pentru a doua oară un astfel de moment. O fată Filofteia, din localitatea Romani de Sus, care tot așa, trecea la Domnul la numai 16 ani, pierduse lupta cu cancerul. În ziua aceea am spovedit‑o și aceasta mi‑a spus: „Părinte, eu astăzi voi muri, dar n‑am să mor până când nu se întoarce tata de la muncă”. Stând de vorbă cu ea, îmi mărturisea toate trăirile, modul în care se simțea înconjurată de îngeri, dar își dorea foarte mult să nu moară până când nu va veni tatăl său, Nicolae. În momentul în care a intrat în camera fetei, imediat după ce acesta a îmbrățișat‑o, Filofteia a trecut Domnul.

Într‑o astfel de trăire, aproape identică, Maica Salomeea nu a putut trece la cele veșnice, până când nu și‑a îmbrățișat fiul din lume și până când, noi, duhovnicii, nu am ajuns la căpătâiul ei”.

Înmormântarea maicii Salomeea s‑a făcut în cimitirul Mânăstirii Iezer, așa cum a hotărât arhiepiscopul locului, ÎPS Varsanufie. Sufletul ei va putea astfel să se bucure de fiecare dată când aude răsunetul de toacă sau dangătul de clopot, continuat de frumusețea slujbelor mânăstirești de o frumusețe aparte. Sufletul acestei măicuțe este tot timpul în mijlocul monahilor, al pustnicelor, cu toții simțindu‑i prezența și purtând‑o în suflet, în rugăciune,în priveghere. A biruit patimă după patimă și a rămas în fața morții împodobită doar cu virtuțile alese. „Mă simt liberă și simt că pot pleca la Hristos!” – au fost ultimele ei cuvinte. Maica Salomeea a fost un model de rugătoare în mijlocul lumii, acolo unde și‑a trăit pustnicia atât de dragă sufletului ei.

Îi mulțumesc duhovnicului meu, ieroschimonahul Varsanufie, care m‑a făcut să înțeleg cât de minunată lucrare a lui Dumnezeu este mântuirea în mijlocul lumii.

Mariana BORLOVEANU

Sursa: lumeacredintei.com