Mânăstirea unde Maica Domnului e stareţă

Am trăit să aud şi următoarea expresie: „Aici, pe locurile astea, şi-a rupt foamea gâtul!”. Da, o constatare tristă, autentic româneas­că, făcută pe nişte culmi golaşe de dealuri, în apropierea Zalăului. Ne aflam la mânăstirea Strâm­ba, nu­me ce te duce cu gân­dul la cine ştie ce strâm­bă­tăţi, dar – e­roa­re!

Aici, în a­ceas­tă chi­­­novie, to­tul a fost şi este în con­ti­nua­re pus la în­drep­­tare. Adi­­că: mâ­năs­tirea o­di­ni­oară în­ce­pu­tă şi acum is­pră­­vită, zi­durile pă­ră­­si­te şi în prezent fă­loa­­se, oameni când­­va de­­mo­ralizaţi – acum buni călu­gări, pe de-o par­te, mireni râvnitori, pe de altă parte, idealul de că­lugărie restaurat în întregimea lui, natura care nu mai suspină în nepă­sa­re. Pe scurt, locul a înviat – şi asta de când Maica Domnului a fost numită stareţă. De către cine? De către stare­ţul pus aici, proto­singhelul Gri­ghen­tie Oţelea, care după ce a pe­­trecut o iar­nă cum­plită într-un vagon eşu­at pe dâmbul din faţa bise­ri­cuţei de lemn, a decis în inima lui: Mai­ca Dom­­­nului tre­bu­ie să preia stă­reţia, căci era caz de for­ţă majoră. Şi Măi­cuţa bu­nă l-a ascultat…

O istorie zbuciumată

În localitatea Păduriş, comuna Hida, judeţul Sălaj, se află această veche mânăstire. După câţiva kilometri de drum comunal bun, în care muşcătura lamei buldozerului se vedea încă  proaspătă, din înălţimea unei muchii de deal, se deschide ochiului o privelişte molcomă. „Moşia Strâmbei”, am gândit, moşie lăsată mânăstirii de femeia gârbovă, care a şi dat numele aşezământului. Cele 109 iugăre (vreo 50 ha) se întind între Dealul Ursului, Fata Strâmbei şi Dealul Mânăstirii, iar părintele stareţ zice că deşi i-a fost foarte greu să reconstituie actele de proprietate, oamenii locului nu au încălcat niciodată moşia, ştiind că este danie boierească.

Această sfântă mânăstire este exclusiv darul unei femei – al cărui neam nu îl ştim – întors Domnului, Care i-a făcut, la rândul Lui, un dar femeii: i-a înzdrăvenit copila, unicul sprijin al bătrâneţilor ei. Dar cum? Această boie­roiacă, văduvă probabil din tinereţe, avea un beteşug: şchiopăta de un picior. Şi cum parcă n-ar fi fost de ajuns, unicul copil se îmbolnăveşte, fiind la un pas de moarte. Atunci femeia, auzind că undeva, în pădurile seculare din preajmă, se nevoiesc doi schim­nici, pleacă în căutarea lor. Îi găseşte pe cei doi călu­gări (moldo­veni, se pare), care aveau cerul drept acoperiş şi ar­borii pădurii drept cata­pe­teasmă. În deplină să­răcie şi asceză, cei doi îşi făceau tăcuţi pravila, într-un exerciţiu de voinţă în Dumnezeu, care a uimit-o profund pe „strâmbă”. Femeia prinde însă curaj şi promite, înecată în lacrimi şi emoţionată de ceea ce a văzut, că dacă din rugăciunile monahilor fata ei se îndreaptă, atunci ea le va face o biserică şi chilii, şi le va da o moşie. Nu pentru astea s-au rugat călugării aceia, ci pentru biata mamă, dar Dumnezeu a îndreptat rapid lucrurile, în nici două luni. Evident, „strâmba” şi-a ţinut cuvântul şi astfel, la 1470 după unele surse istorice, apare mânăstirea.

Biserica de lemn este modestă ca dimensiuni, dar are un duh aparte. Pictura este realizată de monahul Domintian, aşa cum apare în inscripţia în limba sârbă, datată 1742. Peste acest strat se mai aşază unul la 1792. Deja, în această perioadă, mânăstirea funcţiona ca parohie greco-catolică, acest fapt salvând de fapt aşe­ză­mântul de la distru­ge­rea sistemati­că o­pe­rată de Bukow în Transilvania, din ordinul expres al împă­ră­tesei Ma­ria Tereza. Călu­gării ortodocşi se pare că au plecat la alte chinovii, iar aici s-au instalat uniţii. Din acea perioadă, călugărul Nichifor pare a fi cea mai importantă figură; el este cel care i-a făcut o reparaţie capitală, dar şi cel care indică vârsta mânăstirii – de circa 300 de ani – în vremea lui (1765). Oricum, prezenţa aici a lui Nichifor coincide – în timp – cu marile mişcări contra uniaţiei (1759-1761) conduse de Sofronie de la Cioara, urmate după cum se ştie de represiunea extremă a generalului austriac Bukow. Da, dar până atunci, cre­dincioşii din satele din apropiere trecuţi cu forţa la uniaţie au apucat să revină la ortodoxie şi i-au alungat pe monahii greco-ca­to­lici instalaţi la Strâmba. În urma acestui fapt, Nichifor i-a cerut sprijinul lui Bukow, şi aşa a fost re­instalat în luna noiembrie 1761. Protopopul orto­dox Trifan însă nu s-a împăcat cu a­ceas­tă stare de lucruri, şi încurajând femeile din localitate, i-au alungat ia­răşi pe uniţi. De data asta, armata imperială a ocupat mânăstirea, producându-i stricăciuni.

De atunci şi până în 1948, când cultul greco-catolic a fost interzis în România, mânăstirea a fost administrată de uniţi. În timpul acelei perioade, arhiereul Iuliu Hossu şi-a stabilit reşedinţă de vară aici, acest fapt mărturisind importanţa de care s-a bucurat Strâmba pe toată durata existenţei sale. După 1948 a redevenit biserică ortodoxă, dar numai de parohie.

O figură interesantă şi totodată tragică a secolului 17 a fost un stareţ ortodox pe vremea căruia (1642) mâ­năs­ti­rea a fost atacată de tâlhari. De altfel, prin aceşti codri ne­um­blaţi mişunau mulţi dintre cei certaţi cu legea, comi­ţând tâlhării cum­pli­te sau fiind în cău­tare de comori. Ei bine, acest stareţ nu a vrut să-şi părăsească mâ­năsti­rea în timpul atacului, aşa cum au făcut ceilalţi călugări, care s-au refugiat în codrii deşi din apropiere. Astfel încât, la reveni­rea din scurta bejanie, l-au găsit pe părintele lor stareţ decapitat chiar pe pragul bisericuţei de lemn. O cruce – ce altceva să ră­mâ­nă după un călugăr? –  agă­ţată de peretele sudic mar­chează această jertfă… Iar părintele stareţ Gri­ghen­tie ne-a spus po­vestea cu lacrimi în glas, privind cu duioşie la crucea predece­so­rului său, martirizat pentru a­ceas­tă chinovie.

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, icoană făcătoare de minuni, este sora geamănă a celei de la Mânăstirea Nicula. Fai­moasă în toată Transilvania, cinstită îndeosebi în timpul celui mai mare pelerinaj din Ardeal (15 august), icoana de la Nicula a făcut numeroase minuni, seria des­chi­zându-se cu multele lacrimi pe care Maica Domnului le-a vărsat în timpul frământărilor legate de uniaţie. Atunci, până şi militarii austrieci, cantonaţi lângă Gherla, au putut să constate şi să consemneze evenimentul ieşit din comun. Ei bine, acelaşi zugrav, popa din Iclod, a pictat icoana de la Strâmba şi încă una, din aceeaşi serie, care se află în prezent în Cluj. Părintele stareţ a găsit el însuşi mult şi grabnic ajutor la icoana Maicii Domnului, dar şi numeroşii credincioşi care vin aici, la capătul lumii, pentru a vorbi cu Maica Sfântă în liniştea neclintită a pădurilor…

Un Iov modern

Sincer, ne-a mişcat figura şi povestea stareţului Grighentie. Poartă un nume mai rar, cel al unui sfânt de origine latină (prăznuit pe 19 decembrie) care a luat calea mânăstirii împotriva tuturor. A ajuns călugăr şi în final episcop. Până la un punct, viaţa părintelui nostru stareţ Grighentie seamănă cu cea a sfântului.

După multe insistenţe, i-am aflat şi noi povestea. Un tânăr de Bucureşti, fără să fi călcat în vreo mânăstire (în copilărie, mergând în tabără la Tuşnad, au făcut un popas cu grupul de elevi la Cozia; aceea a fost prima mânăstire în care a păşit, mai mult pentru a lua masa – invariabila „hrană rece” de atunci). Crescând, a ajuns un tânăr obişnuit, numai că într-o zi – 3 ianuarie 1991 – a plecat din sânul familiei şi s-a oprit la poarta Mânăstirii Cetăţuia din Iaşi. Cum arăta? Bine îmbrăcat („haină de piele şi diplomat”), insisitând politicos să-l cunoască într-un final pe părintele Cleopa, căruia îi citise toate cărţile. Acesta a fost şi imboldul plecării dintr-o fami­lie în care se făceau discrete pregătiri pentru nuntă. Era clar că tânărul nu voia acest lucru, iar gândul lui zbura către zarea mânăstirii, pe care nu o ştia, dar al cărei dor îl purta deja în suflet. Acolo, la Iaşi, l-a „preluat” părintele eclesiarh, care, văzându-l aşa „domn bine”, l-a luat puţin în râs. „Domnul bine” însă nimic, voia să se facă călugăr. Atunci, părinţii au adoptat o altă stra­tegie: i-au oferit 50 de lei, crezând că asta era problema lui. Nici aşa nu s-a dat plecat, iar monahii au pus verdictul: „Încerci marea cu degetul!”. Totuşi l-au primit în obştea de la Cetăţuia, după ce l-au verificat la acte…

Imaginaţi-vă un tânăr de 21-22 de ani, plecat dintr-o familie bună, cu tot confortul, cu serioase perspective în lumea aceasta, să stea o lună de zile fără să vorbească cu mama lui şi nici cu ceilalţi călugări, ajutând la muncile cele mai grele. După acest interval, l-a chemat părintele stareţ „la cercetare”. Spovedindu-i-se, tânărul a scos din sufletul său tot dorul care-l mistuia după călugărie. Văzând atâta sinceritate şi dorinţă curată, stareţul l-a sfătuit să dea un scurt telefon acasă. Aşa a şi făcut, iar de-abia după un an şi-a revăzut mama. În loc de 2 zile, a stat doar una, căci biata femeie îl plângea ca pe un mort, şi aşa încât a fost mai bine să plece înapoi, în…cerul lavrei moldave. De-abia după 3 ani a reuşit să pri­meas­că blagoslovenie curată şi sinceră de la mama sa… Şi aşa se face că după 15 ani sta­reţul din faţa noastră poate spune, cu sme­renie, că a pus început bun călugăriei sale. Mai mult, aşa cum el însuşi recunoaşte, stă cu fiecare şi îi ascultă necazurile. „Mă topesc durerile altora, dar mă şi întăresc. Eu merg cu toate aceste probleme ale lumii la sfântul altar şi le las acolo, lui Hristos”, mărtu­ri­seş­te stareţul Grighentie, o adevărată instituţie a ascultării păsului aproapelui său. Şansa mare a avut-o la Cetăţuia, căci acolo erau în acea vreme mulţi stareţi bătrâni, retraşi din scaunele lor. De aici, un adevărat cult pentru bătrâni îl putem observa la părintele Grighentie. Mai mult, în spatele principalului corp de chilii a ridicat „de la iarbă” o clădire care aminteşte de cea a vechii şcoli româneşti care a funcţionat la Strâmba. În a­ceastă clădire – dotată cu tot confortul – mânăstirea va găzdui câţiva bătrâni, care-şi vor găsi aici liniştea şi îngrijirea, până la final. Multă jertfelnicie a mai rămas în ţara asta, nu? Re­venind la stareţii de la Cetăţuia, pă­rintele nostru a învăţat aici să meargă pe ma­rea cale a călugăriei. Apoi l-a cunoscut per­sonal şi pe părintele Cleopa, întărindu-se mult.

Ascultarea l-a găsit la mijlocul anilor ’90 la Mânăstirea Izbuc, din eparhia Oradiei. Acolo erau 6 vieţuitori, când într-o zi episcopul locului, PS Ioan Mihălţan, i-a luat pe 3 din ei (părintele Grighentie, un alt călugăr şi un frate) şi i-a adus, fără să le spună prea multe, la Strâmba. Era data de 3 noiembrie 1996, când pădurile rugineau, dar şi noroaiele erau trecute de glezne. Mergând cu ARO-ul episcopiei, tânărul călugăr se gândea cu tristeţe la locurile acelea sărace, la satele nevoiaşe prin care treceau, departe de orice urmă de civilizaţie. Ajungând în vârful dealului, episcopul le-a spus că vor sta aici puţin, maximum 2-3 săptămâni. Şofe­rul însă „s-a scăpat” şi i-a spus „părinte stareţ”. Oricum, nimic nu dădea de bănuit că lucrurile vor deveni aproape dramatice pentru micul desant călugăresc. Deocam­dată, „părintele stareţ” admira peisajul, căutând frumuseţea care să-l inspire în arta picturii. Ah, nu v-am spus că protosinghelul Grighentie pictează icoane, cu mult meşteşug, dar şi cu trăire; de altfel, aceasta a şi fost una dintre importantele surse de agoniseală, mergând exact pe tradiţia mo­na­hală: rugăciune şi muncă, din care să-şi câştige traiul.

Dar atunci, în 1996, într-o pungă aveau doar 3 felii de pâine cu zacuscă primite de la episcopie, iar la plecare vlădica le-a lăsat 400.000 de lei. I-a asigurat că intenţionează să redeschidă această mânăstire, de la care însă au plecat toţi călugării în cei 3 ani de „funcţionare” (începând din 1993). Îndepărtându-se maşina episcopiei, cei trei au rămas ţintuiţi lângă vagonul de tablă de pe tăpşanul din faţa bisericuţei. Atunci „părintele stareţ” a zis: „Să ne rugăm!”. Şi de-abia atunci a înţeles lângă ce frumuseţe de icoană l-a aşezat Dumnezeu, prin voia episcopului său. Tot atunci a înţeles că va rămâne mai multă vreme aici decât şi-a imaginat. Întorcându-se la vagon, au des­-co­perit o grămadă de cartofi uitaţi în ploaie. Asta a fost prima masă, iar a doua zi au plecat după ulei, în sat. Aici, nici urmă, căci magazinul nu era aprovizionat. Cineva s-a milostivit şi le-a dat o jumătate de sticlă de jumătate de litru… Părintele stareţ a mai înjumătăţit-o o dată: o parte în ceaun, o parte la candela de la icoană.

Dar chiar şi aşa, după 3 zile „părintele stareţ” bâjbâia prin glod drumul spre episcopie, demoralizat de starea jalnică a locului şi de precaritatea materială absolută. Nu aveau nimic, nimicuţ! De nici une­le! La episcopie, însă, vlădica i-a spus cu mult tact: „Stai şi tu cât poţi, apoi om vedea”. Nemaifiind forţat să rămână contrar voinţei sale, părintele stareţ s-a liniştit. Şi s-a pus pe lucru, cu toate că celălalt ieromonah cu care venise aici a fost luat la Mânăstirea Bic (de maici), pentru că nu avea cine să ţină slujbele acolo. După aceste momente, părintele stareţ s-a dus întins la icoană…

„Fii stareţă tu!”

Cu ultimele lacrimi de spe­ranţă – ce altă variantă omenească mai avea? – Grighentie monahul a căzut la icoana Maicii Domnului cu Pruncul şi a suspinat: „Maica Domnului, eu nu ştiu ce să mai fac. Te rog, te implor, fii stareţă tu!”. Aşa a zis tânărul călugăr, şi din acea clipă Maica Domnului i-a însoţit pri­vegherile acestui copil al ei, rămas să se roage pe muchia dealului Strâmbei, în singurătate. Nu l-a lăsat nici o clipă, astfel încât ajutoarele au început să vină. Şi, minune, ceea ce se putea realiza cu 20 de milioane de lei, să zicem, părintele stareţ făcea cu 2-3! Chivernisindu-şi fiecare bănuţ – majoritatea din cutia milei – Grighentie a putut să finalizeze o căsuţă de lemn, apoi a ridicat un corp de chilii cu un paraclis, a construit un altar de vară cu meşteri maramureşeni. Alei, flori, grajduri pentru animale, dar şi un camion militar Mercedes (din 1963, la care nu a umblat niciodată) donat de un aristocrat român, cu care taie nămeţii iarna, deszăpezindu-i şi pe ceilalţi localnici. Obştea a crescut, slujbele sunt frumoase, iar părintele stareţ îşi continuă visul: acela de a adăposti, în condiţii decente, câţiva bătrâni. Episcopul Ioan Mihălţan i-a recunoscut meritele deosebite şi în 1999 l-a instalat stareţ, cu însemne (toiag), mulţumiri şi noi responsabilităţi. Astfel, despre acest stareţ din eparhia Oradiei sigur vom mai auzi, pentru că este una dintre persoanele cele mai distinse în har şi îndemânatice în administraţie pe care le-am cunoscut ca aparţinând tinerei generaţii de monahi. Felicitări, părinte stareţ, şi mulţumiri aducem noi, aceştia, care am stat „la vatră”. Cineva trebuia să-L

Sursa:  LumeaCredintei.com