Mi-e foame şi sete pot mugi şi dobitoacele, dar mi-e foame şi mi-e sete de Dumnezeu nu poate striga decât omul
RUGĂCIUNEA – Dor fierbinte după Dumnezeu
Omul este o fiinţă care se roagă. Atât timp cât omul va fi om, rugăciunea nu va dispărea de pe pământ. Cred că societatea contemporană a deschis mai mult cratere adânci în sufletul omenirii prin care se revarsă, în durere sau bucurie, vie şi aprinsă, lava de neoprit a rugăciunii. De ce ? Pentru că rugăciunea este manifestarea firească şi cea mai înaltă a umanităţii noastre. Prin ea devenim şi suntem oameni, căci suntem oameni deoarece stăm în comuniune cu Dumnezeu şi stăm în comuniune cu Dumnezeu deoarece ne rugăm. Rugăciunea nu este un fenomen de imitaţie socială sau doar un obicei impus de comunitate, ci un act personal, o zguduire lăuntrică, este aerul fără de care sufletul piere.
Mi-e foame şi sete pot mugi şi dobitoacele, dar mi-e foame şi mi-e sete de Dumnezeu nu poate striga decât omul. Unicitatea omului în univers se arată prin faptul că intră în comuniune liberă şi conştientă cu Dumnezeu.
Rugăciunea este convorbirea tainică dintre om şi Dumnezeu, este înălţarea sufletului la Dumnezeu. Prin rugăciune sufletul se înalţă la ceruri, iar cerul se coboară pe pământ. Fericitul Augustin spunea „Dacă nu mă întrebi ce este, ştiu ce este; dacă mă întrebi ce este, nu ştiu”. Aşadar rugăciunea este o funcţie elementară şi tainică a sufletului, care în centrul lui are înfiptă săgeata de foc a dorului după Dumnezeu. „Doamne strigat-am către Tine auzi-mă” spune Psalmistul David (Ps. 140, 1), căci „nelinistit este sufletul meu, Doamne, până când nu se va odihni întru Tine”.( Fericitul Augustin)
Rugăciunea este nu numai cântecul inimii, ci şi sufletul religiei, viaţă în Dumnezeu, împărtăşire şi comuniune cu veşnicia, este iubire. Fără ea, credinţa rămâne o convingere teoretică, cultul devine o formalitate, fapta morală este golită de adâncimea religioasă, iar omul separat de Dumnezeu.
Convorbirea omului cu Dumnezeu poate fi din „adâncuri”, din căutări, din valurile vieţii, înecată, simplă, gândită sau nu, plină, năvalnică, liberă, umplută de sinceritate, până la dramatism. Ea cuprinde multe tonuri: e bucurie şi plâns, e preamărire şi iertare, e vitejie şi pace, e îndoială şi certitudine, e suspin şi fericire, e înălţare şi smerenie. Omul fără rugăciune este un nonsens, este ca primăvara fără soare, este o viaţă tristă. A te ruga este tot una cu a trăi frumos, iar a nu te ruga este tot una cu a trăi urât.
Rugăciunea face inima tristă veselă, sufletul deznădăjduit plin de nădejde, trupul rebel îl supune sufletului şi modelează sufletul după chipul lui Dumnezeu, sfinţind trupul.
Cel ce vrea să ştie ce este rugăciunea, cred că nu trebuie să întrebe pe nimeni, să nu caute în nici un tratat de filozofie, nici într-o simplă meditaţie ca aceasta care nu-i pot oferi decât cojile unor definiţii mai mult sau mai puţin juste, ci să-şi întrebe propiul suflet, să-l adape la izvoarele vieţii divine şi va şti ce este rugăciunea…
Poetul Vasile Voiculescu dedică câteva versuri deosebite rugăciunii zicând: “Pe vremea aceea mă închinam mereu. / La masă, la culcare, la sculare; / Rugăciunea era cheia de aur cu care / Întorceam ornicul sufletului meu / Şi-l potriveam să meargă după Dumnezeu ”
