Monahia Ecaterina Fermo: Cine dirijează migrația musulmană?
Motto: «Cel ce-i nedrept, să mai nedreptățească; cel ce-i spurcat, să se mai spurce; și cel ce este drept, să mai facă dreptate; și cel ce este sfânt, să se mai sfințească»(Apoc. 22:11).
Grele și încâlcite înțelesuri ies din cuvintele de mai sus, aflate în Apocalipsă. Desigur, grele și încâlcite pentru cei ce pun la îndoială că Noul Testament este o carte revelată de Puterea și Cuvântul lui Dumnezeu. În România, unde statistic 87% sunt creștini ortodocși, poate mai mult de 70% nu înțeleg și mai ales nu cred că Biblia este o carte revelată de Duhul Sfânt. Iată ce scrie Sfântul Apostol Ioan Teologul în primele cuvinte ale Apocalipsei: «Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă în curând, iar El, prin trimiterea îngerului Său, a destăinuit-o robului său Ioan, care a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu și mărturia lui Iisus Hristos, câte a văzut. Fericit este cel ce citește și cei ce ascultă cuvintele prorociei și păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape» (Apoc. 1:1-3).
Situându-mă de partea celor ce cred cu certitudine în veridicitatea și revelația cuvintelor biblice, mă voi adresa, desigur, acelui mic procent de oameni care ca și mine cred și încearcă să deslușească sfintele cuvinte biblice.
Oameni buni, lumea se schimbă cu o viteză uluitoare în jurul nostru, vremea și vremurile se deteriorează ireversibil, iar noi, ținând cont de cuvintele din Apocalipsă (22:11), trebuie să ne situăm de partea celor care au făcut și fac lucruri bune și drepte în viață și astfel s-au sfințit și se vor mai sfinți. Și cum putem să facem asta în zilele noastre mai bine, decât urmărind pas cu pas viața social-politico-economică și implicându-ne plenar și definitiv atunci când lucrurile tind să o ia razna, ducând până la alienarea sau chiar desființarea noastră ca neam.
Așa stând lucrurile și ținând cont de experiența mea de viață, în cei 15 ani trăiți în Israel, printre arabi creștini și musulmani, m-am decis să dau mărturia mea despre conviețuirea alături de neamul arăbesc, dar și să trag un semnal de alarmă și o chemare disperată către cei ce vor înțelege și vor putea – desigur cu putere dată de la Dumnezeu – să schimbe sau să îndrepte situația atât cât ne va îngădui Domnul nostru Iisus Hristos.
Iată ultimele știri legate de acest straniu și unic eveniment de migrație la care suntem martori, care poate, prin anvergura și consecințele cumplite să schimbe complet fața planetei noastre…
„Numărul imigranților care au pătruns în anul 2015 în Europa – pe uscat și pe mare – a depășit pragul de un milion, anunță Organizația Internațională pentru Migrații (OIM)” (Cf. Ziarului onlineAdevărul financiar). Conform agenției de știri Mediafax, cei mai mulți imigranți sunt originari din Siria, Irak și Afganistan.
Cotidianul austriac „InfoDirekt” citează un raport al serviciilor de informații ale armatei, care identificăorganizații neguvernamentale din SUA care ar finanța traficul de imigranți către Europa.Concret, ar fi vorba de ONG-uri create de Departamentul de Stat al SUA și cele aparținând miliardarului american de origine evreiască George Soros, părintele cunoscutei Human Rights Watch.
Qatarul nu a primit până acum nici măcar un „refugiat”, și nici celelalte țări din Golf, potrivit unui raport al Amnesty International. Toate țările din regiune – Qatarul, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Kuweit si Bahrain – au primit ZERO refugiați sirieni.
Acestea sunt o mică parte a știrilor care au invadat mass-media românească în ultimele luni și care nasc zeci de întrebări fără răspuns. Acestea, dar mai ales imaginile piețelor capitalelor europene invadate de mii și chiar milioane de arabi, mi-au declanșat valuri de amintiri care mai de care mai grăitoare despre viața printre musulmani în Țara Sfântă.
În primii trei ani ai șederii mele în Israel, între 1990 și 1993, am locuit în cel mai rustic și romantic oraș din lume, catalogat ca prima așezare umană civică: orașul Ierihon, cu o istorie de peste 10.000 de ani. În anii în care eu am locuit acolo, populația orașului era 100% arabă, cu un procentaj foarte mic de arabi creștini, iar restul musulmani și ca oraș, Ierihonul făcea parte din teritoriile ocupate care erau de fapt teritorii ale fostei Palestine sub mandat britanic, care au fost ocupate de Egipt și de Iordania în cursul Războiului arabo-israelian din 1948-1949, și au rămas sub controlul lor între anii 1948-1967, iar în iunie 1967 au fost ocupate de către Israel ca urmare a Războiului de Șase Zile. Termenul „teritorii ocupate” a fost și este folosit însă numai în cazul ocupației de către Israel. Teritoriile avute în vedere au o suprafață totală de 6240 km² și cuprind:
1.Cisiordania – 5655 km² tereștri și 220 km² din suprafața Mării Moarte
- Ierusalimul de est
- Fâșia Gaza – 365 km².
Cisiordania și Ierusalimul de est au fost anexate în anul 1950 de către Transiordania, care și-a schimbat numele în urma acestui act în Iordania. Această anexare (cu excepția Ierusalimului de est) a fost recunoscută oficial numai de către Marea Britanie și Pakistan. Ele au fost parte integrală din Iordania până la Războiul de Șase Zile, în care Iordania a intrat de partea Egiptului și Siriei.
Organizația Națiunilor Unite și Curtea Internațională de Justiție utilizează termenul de „teritorii palestiniene ocupate”, care este aplicat, aproximativ, teritoriilor din ex-Palestina mandatară aflate dincolo de „linia verde” – linia de armistițiu dintre Israel și țările arabe vecine de pe urma Războiului din 1948-1949 și care devenise frontiera Statului Israel până la 5 iunie 1967.
Ocuparea, desigur, era militară, înarmată până în dinți cu mașini blindate, care treceau pe străzile Ierihonului la intervale de două, trei ore și strigau prin porta-voce: „Intrați în case și nu mișcați, tragem în tot ce mișcă”. Dimineața ieșeam în curtea casei lui Moș Dumitru – românul din Vaslui stabilit acolo de 70 de ani – și măturam gloanțele din curte și din fața casei… Așa am petrecut primele mele zile în Ierihon.
Cuvântul care ar descrie mai bine stările sufletești prin care treceam ca româncă de 35 de ani, venită din România, care cu tot comunismul anilor ’80, era o țară pașnică și liniștită – ba chiar pot spune, retrospectiv privind – mai creștin-ortodoxă decât acum, este cuvântul „PARADOXAL”.
Da, totul era paradox: Țara Sfântă era acolo cu brațele deschise să ne primească cu miresme îmbătătoare de flori de mandarini și portocali, cu praf de tămâie și mireasmă de miruri sfinte din oasele martirilor creștini omorâți și ei de musulmani, amestecate cu praf de pușcă, gloanțe, bombe, sânge și moarte.
Acolo am învățat că frați ai aceluiași neam, chiar dacă au rădăcini pe pământ de mii de ani, se pot urî până la moarte pentru numele lui Hristos, așa cum fac arabii musulmani cu frații lor arabi creștini. Un exemplu îmi vine iute în minte: cum un arab musulman înarmat cu un ciomag într-o mână și o sabie mare în cealaltă, alerga cu țipete mari prin tot Ierihonul – și a trecut și prin fața porții noastre – căutând să prindă un alt arab creștin care sărise gardul în curtea musulmanului și îi furase niște fructe din pom.Musulmanii și în zilele noastre, ale secolului XXI, se conduc după legea „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, drept pentru care acel musulman voia să-i taie mâna celui care furase fructele.
Atunci cum să ne mirăm de ceea ce se întâmplă acum în Franța (vezi Charlie Hebdo și atacurile recente de la cafenelele și cluburile din Paris), atacurile, abuzurile și violurile din noaptea de Anul Nou din Germania și multe, multe alte exemple pe care împreună cu alte experiențe din Țara Sfântă le voi detalia în numărul viitor.
Dar până atunci, o întrebare din multele fără răspuns care au apărut odată cu miile și poate chiar milioanele de arabi ce s-au năpustit la granițele Europei: „Cum e posibil să plece cu miile în același timp, în aceleași zile, din țări diferite și având același traseu?! Cine îi organizează? Cine îi dirijează? Cine îi finanțează?”.
Articol publicat in Revista ATITUDINI, Nr. 42
