Ne putem ruga părinților necanonizați?

Rugăciunea este vorbirea noastră curată cu Dumnezeu și cu sfinții Săi. Orice rugăciune adresata unui sfânt se înalță, în chip mijlocit, către Dumnezeu, izvorul a toată sfințenia și a tot darul cel desăvârșit. Urmând cuvântul Apostolului Iacov, care zice: “Rugați-vă unul pentru altul, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16), sfinții au devenit rugători prin excelență pentru lume.

Cine dă mărturie pentru sfințenia unei persoane? Mai întâi, persoana însăși, prin dreapta credință și prin viețuirea ei sfântă, mai apoi, Dumnezeu, prin binecuvântarea acelei persoane cu felurite daruri duhovnicești, urmează poporul, prin evlavia arătată persoanei respectivă, iar mai apoi, în cele din urmă, vine recunoașterea oficială din partea Bisericii, prin actul de canonizare și alcătuirea slujbelor necesare cultului public.

Canonizarea, în fapt, este recunoașterea oficială a sfințeniei unei persoane, de către Sfântul Sinod, în vederea introducerii ei în cultul public. În acest sens, canonizarea unui sfant nu înseamnă că Biserica îl sfințește pe cel în cauză, printr-o hotărâre sinodală, ci că întregul popor ortodox are evlavie și aduce cinstire unei persoane cu viață sfântă.

Evlavia poporului se manifestă prin întocmirea unor cărți, săvârșirea de rugăciuni, alcătuirea de acatiste și zugrăvirea de icoane. Aceste forme de evlavie au precedat, aproape întotdeauna, canonizarea oficială a sfinților Bisericii Ortodoxe.

Cu toate acestea, cultul particular acordat unei anumite persoane nu este suficient pentru ca acelei persoane sa îi fie închinat un cult public, bineștiind că evlavia poporului nu este scutită în mod absolut de înșelare.

Sfantul Simeon Noul Teolog se ruga des către părintele său duhovnic, anume Simeon Evlaviosul, în această privință, el alcătuind o slujbă și zugrăvind o icoană.

Sfântul Paisie de la Neamț a adormit în Domnul în ziua de 15/28 noiembrie 1794, fiind înmormântat în biserica mare a mănăstirii. La scurt timp după înmormântare, ucenicii săi i-au scris viața și i-au zugrăvit o icoană, pe care au așezat-o pe mormântul său. Datorită și situației politice a vremii, canonizarea oficială a venit abia în anul 1988, din partea Patriarhiei Moscovei, și în data de 20 iunie 1992, din partea Bisericii Ortodoxe Române, proclamarea oficială având loc în ziua de 15 noiembrie 1994.

Slujbele sfinților Ioan din Kronștadt și Xenia de Sankt Petersburg au fost întocmite cu multă vreme înainte de canonizarea lor. La rândul său, părintele Serafim Rose a alcătuit un acatist în cinstea părintelui său, Sfântul Ioan Maximovici (+1966), cu mulți ani înainte de canonizarea acestuia, petrecută abia în anul 1994.

În biserica Mănăstirii Petru Vodă din România, precum și în multe alte case de creștini din această țară, se află particele din trupurile celor care au fost prigoniți în temnițele comuniste, care se arată deja făcători de minuni. Cu siguranță, mai devreme sau mai târziu, se va împlini cuvântul rostit în chip profetic de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care spune: “Or să se bată cu noi și morți; iar noi o să fim alături de voi, ca să ne apărați. Și morți vom birui!”

Sfințenia este un lucru de care se încredințează mai ales ucenicii și cei apropiați, încă din vremea vieții acelora. Cu binecuvântări locale sau din simpla evlavie populară, mulți dintre părinții cu viață sfântă ai vremii noastre au deja acatiste și slujbe, folosite în cultul particular. Dintre aceștia, îi amintim doar pe următorii: părintele Arsenie Boca, părintele Ilie Lăcătușu, părintele Porfirie Bairaktaris, părintele Paisie Aghioritul, părintele Serafim Rose, părintele Tadei de la Vitovnița și Mărturisitorii din închisorile comuniste.

Canonizarea sfinților oferă doar un statut oficial la ceea ce deja există neoficial. Astfel, de fiecare dată, oamenii s-au rugat unui sfânt mai înainte ca Biserica să-i stabilească un cult general, prin canonizare. Pentru aceasta, Biserica Ortodoxă nu a interzis niciodată rugăciunea către anumite persoane necanonizate, cât timp acest lucru nu a tulburat comunitatea, ridicând pretenții publice și îndemnând la neascultare.

Fiecare dintre noi poate avea evlavie față de o persoană aflată în dreaptă credință (creștin-ortodoxă), cu viață sfântă și binecuvântată de Dumnezeu cu anumite daruri duhovnicești, fără a pretinde și altora acest lucru. Deci, în mod particular, putem cere să se roage pentru noi oricărui creștin adormit în Domnul, precum obișnuim să cerem acest lucru celor aflați încă în viață; cu atât mai mult, cuiva a cărui viață a fost sfântă sau mucenicească.

Legătura duhovnicească dintre părinți și ucenici este întărită atât de ucenici, care și-i iau ca modele pe cei dintâi, cât și de părinți, care făgăduiesc celor din urmă că îi vor ajuta și după moarte. Spre exemplu, mai înainte de trecerea la cele veșnice, părintele Porfirie Bairaktaris i-a mângâiat pe ucenicii săi, zicându-le: “Când voi pleca, voi vorbi și mai ușor cu voi.”

Săvârșirea unei rugăciuni adresate unui părinte cu viață sfântă sau chiar părintelui duhovnic nu poate fi greșită, cât timp acest lucru nu îl îndepărtează pe închinător de la dreaptă cinstire a lui Dumnezeu și a sfinților, din comunitatea de creștini în care trăiește și din ascultarea față de episcopul său.

Cinstirea acordată unui părinte încă necanonizat nu trebuie însa “forțată”, spre a naște împotrivire în cei care nu simt lucrurile în același mod. Cultul particular trebuie lăsat să crească și să se manifeste firesc, până ce, în cele din urmă, se va rândui ziua cea mare a canonizării și a întocmirii cultului public.

Teodor Danalache – crestinortodox.ro