O reflecție spirituală a unui călugăr ortodox despre tragedia de la Clubul Colectiv

Vă prezentăm o reflecție spirituală a părintelui călugăr Filotheu Bălan, de la Mănăstirea Petru Vodă, scrisă pe Facebook despre tragedia de la Clubul Colectiv.

Merită citită: ”Au murit oameni la un concert de rock. Situaţia e gravă şi cumplită. Suferinţa părinţilor acelor tineri, a fraţilor lor, a prietenilor lor nu cred că se poate măsura. Am citit relatările celor de pe ambulanţe şi relatările celor ce au scăpat cu viaţă, martorii oculari. Sînt multe de spus. Cred că cea mai importantă este compasiunea (milosîrdia), empatia.

Oricăruia dintre noi i se putea întîmpla asta. Putea fi un concert de muzică simfonică, putea fi un concert de manele, putea fi un concert de colinde sau de muzică… psaltică. Rezultatul ar fi fost acelaşi. Sigur, e discutabil albumul de muzică rock, e discutabil textul piesei cîntată înainte de nenorocirea aceea, multe sînt discutabile. E discutabil momentul în care s-a petrecut urgia, acela al unei sărbători drăceşti. Nu prea mi-e clar de cînd avem, noi, românii, sărbători macabre; cu siguranţă acum 20 de ani nu exista această făcătură importată numită Halloween.

E la fel foarte adevărat că Dumnezeu nu bate cu parul şi că rînduieşte fel de fel de ocazii prin care cei care sînt departe de El să-şi înţeleagă depărtarea. Am înţeles că în 1989 şi-au dorit unii gumă de mestecat, televiziuni cu multe canale, maşini străine, etc. Dar de ce şi-ar fi dorit cineva sărbători macabre, asta nu ştiu. De ce au fost ele promovate în instituţiile de învăţămînt românesc, de ce a devenit o modă să-ţi îmbraci copilul în vrăjitoare sau în drac, iarăşi nu înţeleg. Văd că unii argumentează că la origine Haloween-ul ar fi o sărbătoare a Tuturor Sfinţilor şi nu înţeleg: Cine dintre creştinii din ţara asta ar aprinde bostani în faţa casei şi s-ar deghiza în drac înainte de Duminica Tuturor Sfinţilor, îndată după Rusalii? Cam acelaşi lucru şi Valentine’s Day, prilej de curvie pe faţă pentru mulţi tineri nefericiţi. Fericirea adevărată, zice un sfînt stră-român, este vederea lui Dumnezeu. La fel: de ce batjocoresc românii Învierea Mîntuitorului, cea mai mare sărbătoare creştină, cu imaginea unui iepure? Iar între Naşterea lui Hristos şi Moş Crăciunul promovat de Coca Cola ce legătură există?

Cred că, mai mult decît orice altceva, definiţia noastră e dată de sărbătorile pe care le prăznuim. Spune-mi ce prăznuieşti, ca să-ţi spun cine eşti. Faptul că au murit mulţi tineri ascultînd muzică macabră (ca să nu spun satanică) poate fi văzut ca o pedeapsă de la Dumnezeu, deşi rareori Dumnezeu pedepseşte în felul acesta. Din păcate, împrejurările în care au murit, în acest holocaust, sînt dubioase şi după învăţătura Bisericii e greu de spus dacă pot fi pomeniţi sau nu la slujbe. Aici ar fi fost nevoie de măsura duhovnicească a Părintelui Justin Pârvu, care ştia starea din veşnicie a fiecărui suflet. Lumea se întreabă de ce nu îi putem pomeni la rugăciuni. Ba sigur că îi putem pomeni la rugăciuni. Însă nu la Liturghie, cel puţin nu pe toţi. Pentru a fi pomenit nominal la Sfînta Liturghie (mai precis la Proscomidie, care este prima parte a slujbei) este obligatoriu să fim ortodocşi. Dacă sîntem în această viaţă, este obligatoriu să nu trăim în păcate de moarte (necredinţa, erezia, hulele/blasfemiile/înjurăturile de cele sfinte, ura, crima, avorturile, curvia, adulterul, perversiunile, contracepţia, drogurile/beţia, vorbirea de rău/calomnia, etc). Cu toate acestea, dacă sîntem în luptă şi mergem regulat la slujbele Bisericii, chiar şi cu aceste păcate putem fi pomeniţi. Dacă e vorba de morţi, acelaşi canon se aplică şi la ei, deşi, dacă au trăit în păcate de moarte, nu au mers la slujbele Bisericii, nu s-au spovedit şi nu s-au împărtăşit, aproape sigur nu pot fi pomeniţi la Liturghie. Sînt cîţiva Sfinţi Părinţi în cei 2000 de ani ai Bisericii care explică de ce nu se pot pomeni toţi aceştia la Sfînta Liturghie. Dar poate cel mai drastic este Sfîntul Apostol Ioann, Apostolul iubirii: “De va vedea cineva pe fratele său păcătuind păcat nu spre moarte, să ceară şi [Dumnezeu] va da lui viaţă, celor ce păcătuiesc nu spre moarte. Este păcat spre moarte; nu pentru acela zic ca să se roage. Toată nedreptatea păcat este; şi este păcat nu spre moarte.” (1 Ioan 5:16-17) Poate textul nu este clar pentru toată lumea, dar ne îndeamnă să nu ne rugăm pentru cei în păcate de moarte, căci rău cerem şi nu vom fi ascultaţi. E vorba de cei care nu arată nici o întoarcere de la răutăţi, nu au nici o remuşcare, din cauza bolii păcatului pe care nu vor să îl părăsească.

Cu privire la cazul concret de la clubul Colectiv, cred că le este limpede tuturor că majoritatea celor de acolo nu s-au dus să se roage sau să slăvească pe Dumnezeu. Din păcate. Poate că unii dintre cei morţi nici nu erau botezaţi. Sfîntul Iustin Filosoful, un Mucenic din secolul II, zice că în ce vom fi prinşi, în aceea vom fi judecaţi. Şi spune că aceasta a zis-o Mîntuitorul Hristos (e unul din cuvintele Sale nescrise în Evanghelii, dar care au fost aşternute în scris de către Sfinţii Apostoli sau Sfinţii Părinţi de după ei). Greu cuvînt! De aceea, singura nădejde este că în acea ultimă clipă şi-au îndreptat inimile spre Dumnezeu. Cum spunea un rocker: “După mulți ani mi-am făcut cruce! Dumnezeule, eram în iad!”

Dumnezeu este iubire şi, dacă putem iubi, din Iubirea Dumnezeiască ni s-a dat această putere. Aşadar nu doar că putem să ne rugăm, ci trebuie să ne rugăm pentru cei pentru care simţim compasiune. Putem să îi pomenim în rugăciunile noastre personale sau la slujbele pentru adormiţi de după Liturghie (mai cunoscute sub numele de “Parastase”). Iar la Liturghie îi putem pomeni doar pe cei despre care ştim că au murit lucrînd faptele Evangheliei. Despre trei dintre ei, puţin mai jos.

În 1998 am fost de faţă la Mănăstirea Sihăstria cînd una din clădiri, construită în mare parte din lemn, a luat foc. S-a aprins toată în 10-15 minute, timp în care cei de faţă am putut salva toate icoanele, mare parte din mobilier şi pe fochistul care a produs incendiul fără să anticipeze consecinţele gestului său. A scăpat cu arsuri minore, deşi era la subsol, lîngă centrala care luase foc. A fost scos afară din încăperea unde era centrala termică pe păcură, cu cîteva arsuri, doar pe faţă, pe mîini şi pe o parte din haine. Şi eu am intrat atunci în clădirea arzîndă, ajutînd la scoaterea lucrurilor, cît s-a putut. Au trecut 15 minute pînă cînd n-am mai putut decît să ne uităm cum arde totul ca o torţă. În fine, a fost. Nu cu multă vreme în urmă m-am ocupat de nişte materiale de construcţii şi dimineaţa, fiind frig, făceam un mic foc cu resturi de materiale. Am văzut că polistirenul ignifugat nu arde aproape deloc, ci doar se topeşte. Buretele obişnuit şi spuma poliuretanică ard ca plasticul obişnuit. Nimic spectaculos.

Este cu neputinţă, din observaţiile mele de pînă azi, ca un tavan de lemn să ia foc în 30 de secunde, sau ca buretele pe care sar artificiile să se aprindă ca o torţă. Fără a vrea să arăt cu degetul în vreo direcţie, cred că mai degrabă e de crezut că vreo mînă criminală a pregătit incinta pentru acest holocaust (ardere de tot).
Reacţia autorităţilor române de azi este identică cu aceea a celor americane din New Yorkul anului 2001. Brusc, nişte indivizi dispreţuiţi de opinia publică pentru faptele lor au fost “spălaţi” de mass-media prin nişte interviuri date cu cinism lîngă oamenii care urlau de durere, de pe care curgea carnea şi care îşi trăiau ultimele clipe. Orice creştin din lumea asta ar fi pus mîna să ajute, să scape vieţi, nu ar fi dat vreun interviu. Orice secundă contează pentru a salva o viaţă.

Departe de mine gîndul de a incrimina pe cineva. Joaca de-a macabrul nu se poate termina decît macabru atunci cînd devine serioasă. Poate pe asta au mizat unii. Ştiu. Sună a conspiraţie. Dar lemnul, oricît de uscat ar fi, nu se aprinde în 30 de secunde ca o torţă, ca un chibrit, într-o atmosferă cu mult dioxid de carbon. Milioane de români care fac focul cu lemne pot confirma asta. Lemnul nu este derivat petrolier. Revin la gestul creştin al unui tînăr care iniţial a fost dat dispărut: Claudiu Petre. După ce a ieşit din holocaust, s-a întors, a salvat un suflet, apoi s-a întors şi nu a mai ieşit. Dacă despre mulţi din cei ce au murit acolo, în aceste împrejurări neclare, e greu de spus dacă pot fi pomeniţi de către Biserică, despre Claudiu un lucru este limpede: da, poate şi trebuie să fie pomenit la Liturghie. A găsit în firea lui dragostea lui Hristos şi a pus în faptă cea mai mare poruncă din Legea Dumnezeiească, porunca dragostei. “Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi”, a spus Mîntuitorul Hristos (Ioann 15:13). Dumnezeu să-l ierte!

Simion Alexandru, şi el între cei morţi în flăcări, împreună cu Adrian Rugină, au salvat din flăcări 5 suflete. Dumnezeu să primească dragostea lor! Despre ei, cîte puţin, aici: https://m.facebook.com/story.php… Eroii care salvează suflete sigur se mîntuiesc. Oricare ar fi rezultatul vreunei anchete, suferinţa părinţilor, a fraţilor şi a prietenilor nu poate fi măsurată cu nimic, şi nici rugăciunile Bisericii nu le vor aduce acestora mîngîiere grabnică. Dumnezeu să îi ierte pe tinerii ce au murit de moarte năprasnică şi să ne dea şi nouă dragostea Lui! Iată, cînd dăm de greu singurul lucru care contează este dragostea unuia pentru celălalt. Dragostea nu cade niciodată (1 Corintheni 13:8).”

Articol relatat de portalul NapocaNews.ro