Obiceiul de a ne ruga ne învaţă să ne concentrăm rapid, disciplinează mintea şi ne face să câştigăm timp

Toţi cei care doresc să se iniţieze în rugăciune trebuie să treacă prin proba liniştii. Pentru a o găsi, nu e nevoie să mer­gem în pustie, ci este necesar să ne consacrăm câteva minute în fiecare zi, întrerupându-ne toate activităţile, pentru a intra în cămara noastră şi „închizând uşa, să ne rugăm Tatălui nostru Care este în ascuns”.

În viaţa noastră de toate zilele, suntem ispitiți să credem că trebuie să fim tot timpul ocupaţi, mereu avem ceva important de terminat şi ni se pare că timpul pe­trecut la rugăciune ne împiedică să terminăm lucrul respectiv.

Însă experienţa dovedeşte că o jumătate de oră sau o oră „irosită” în rugăciune nu împiedică deloc, în mod catastro­fal, bunul mers al activităţilor noastre zilnice, aşa cum ne închipuim atunci când am vrea să ne rugăm. Dimpotrivă, obiceiul de a ne ruga ne învaţă să ne concentrăm rapid, înlătură neatenţia, disciplinează mintea şi, în cele din urmă, ne face să câştigăm timp.

„Nefericirea oamenilor, scria Blaise Pascal, provine din­tr-un singur lucru, că nu ştiu să rămână liniştiţi, într-o cameră.” Lipsa gustului pentru singurătate şi linişte, aceasta este boala omului contemporan. Foarte multă lume evită liniştea, singurătatea, timpul liber fiindcă nu are nimic altceva cu care să-şi umple acest gol: oamenii aceştia au nevoie să audă vor­bindu-se, să aibă păreri, să fie mereu pe baricade pentru a-şi crea iluzia unei vieţi fervescente şi foarte pline.

Însă viaţa cu Dumnezeu începe atunci când cuvintele şi gândurile se liniştesc, când problemele vieţii pământeşti trec pe planul doi, iar în sufletul omului se deschide larg un loc pe care Dumnezeu vine să Îl umple cu prezenţa Sa.

Sfinţii Părinti spun adesea că rugăciunea născută din linişte trebuie să fi simplă şi sobră, fără multe cuvinte. Starea celui care se roagă este asemănatoare aceleia a unei legături dintre tată şi fiu:

„Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul simplu şi nemeşteşugit al copiilor a înduioşat pe Tatăl lor cel din ceruri. Nu te porni la vorbărie, ca nu cumva prin căutarea cuvintelor să ţi se împrăştie mintea. Un cuvânt al va­meşului a făcut pe Dumnezeu îndurător şi un cuvânt spus cu credinţă a mântuit pe tâlhar.

Multa vorbire în rugăciune pricinuieşte minţii năluciri şi împrăştiere. Iar un singur cuvânt o adună.” (Sfântul Ioan Scărarul, „Scara dumnezeiescului urcuş”)

Credinţa ca de copil trebuie însoţită de un sentiment de adâncă smerenie:

„Umblă cu simplitate şi nu întru cunoştinţă înaintea lui Dumnezeu. Căci simplităţii îi urmează credinţa, iar subţirimii şi disputei gândurilor, părerea de sine. Şi acesteia îi urmează depărtarea de Dumnezeu. Când vei veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, fă-te în gândirea ta ca o furnică şi ca cele ce se târăsc pe pământ şi ca un vierme şi ca un prunc care se bâlbâie. Şi nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoştinţă, ci apropie-te de Dumnezeu şi umblă înaintea Lui cu cuget de prunc, ca să te învredniceşti de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la părinţi spre fiilor încă prunci .” (Sfântul Isaac Sirul, „Cuvinte despre sfintele nevoinţe”)

Din Ilarian Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Taina credinței. Introducere în teologia dogmatică ortodoxă, Editura Doxologia, p.273-275

sursa: altarulcredintei.md