Omul care stă neclintit în voia lui Dumnezeu, îndată se face statornic şi tare

„Şi lumea trece, şi pofta ei.” Cine nu vede asta? Totul trece în jurul nostru: lucruri, oameni, întâmplări; şi noi înşine trecem. Trece şi pofta lumii: numai ce gustăm desfătarea prin împlinirea ei, că pier şi una, şi cealaltă; gonim după un alt lucru, se întâmplă la fel; gonim după un al treilea, aceeaşi poveste.

Şi nimic nu dăinuie, totul vine şi se duce. Cum, dar? Oare nu este nimic care să dăinuie?! Este, spune Apostolul tot acolo: „Cel ce plineşte voia lui Dumnezeu rămâne în veac”. Dar lumea aceasta, atât de nestatornică, cum de dăinuie? Vrea Dumnezeu şi dăinuie. Voia lui Dumnezeu este neclintita şi nestricata ei temelie. Aşa şi omul care stă neclintit în voia lui Dumnezeu, îndată se face statornic şi tare. Atunci când omul goneşte după cele trecătoare, gândurile se înviforează; însă îndată ce el se înţelepţeşte şi se întoarce la calea voii lui Dumnezeu, gândurile şi socotelile lui încep să se aşeze la rostul lor; şi când se va deprinde, în cele din urmă, cu acest fel de viaţă, toate cele ale lui, pe dinlăuntru şi pe dinafară, vor ajunge la o întocmire plină de tihnă şi la o rânduială netulburată. Prinzând început aici, această pace adâncă şi linişte netulburată va trece şi în cealaltă viaţă, şi acolo va dăinui în veşnicie.

Iată ce este, în mijlocul curgerii obşteşti din jurul nostru, necurgător şi statornic în noi! Este umblarea întru voia lui Dumnezeu.

Sf. Teofan Zăvorâtul –  ”Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an”, Ed. Sophia