Părerea de sine este eșecul vieții

foto: www.reverbnation.com

Astăzi, prin farisei ne-a fost dat un avertisment cu privire la un vrăjmaș cumplit al dezvoltării morale și al întregii vieți duhovnicești a omului; vrăjmașul acesta este PĂREREA DE SINE. Cu cât aceasta este mai sinceră , ca să zic așa, altfel spus cu cât crede omul mai mult în calitățile și în meritele sale, cu atât mai primejdioasă și pierzătoare. Pentru tinerii vremii noastre, care suferă tocmai de părerea de sine, care se consideră sarea pământului, floarea intelectualității, înnoitori și îndrumători ai vieții, și pe care părerea de sine îi face intoleranți față de toți cei ce nu-s de acord cu ei, este foarte folositor să se gândească adânc la această cumplită boală a duhului. Pentru că în trup cea mai primejdioasă boală este cea care omul nu-și dă seama și pe care n-o observă, și de aceea nu ia nici un fel de măsuri împotriva ei…
Parabola despre vameș și fariseu ne zugrăvește părerea de sine într-o formă vie, concretă. Ascultați cum se laudă fariseul înaintea lui Dumnezeu: Nu sunt ca ceilalți oameni! Minte se preface? Foarte puțin probabil. Fiindcă nu poți să crezi că Îl poți înșela pe Dumnezeu. Nu. După cât se vede, el este sincer convins că este lipsit de păcat și ireproșabil. El își enumeră virtuțile cu deliciu. „Postesc…dau zeciuială…” Și, cred eu, nici aici nu minte; este foarte posibil și foarte probabil ca el să fi postit de două ori pe săptămâni, să fi și plătit zeciuiala pentru vecinul său.
Și totuși, el a plecat acasă osândit după rugăciune. Pentru ce a primit o asemenea sentință? Pentru ce a fost osândit? Ce rău a făcut fariseul?
Bineînțeles, el nu a săvârșit o încălcare a Legii, însă morala nu este o însușire, o listă de fapte, ci mai întâi și mai întâi este un domeniu duhovnicesc al dispozițiilor sufletești, al simțămintelor și al gândurilor, din care vin dorințele și decurg faptele. În aceste condiții, aceeași faptă capătă diferite nuanțe, are diferite valori. La Liturghie, în sfântul potir, pe sfânta masă, pâinea și vinul sunt cea mai mare taină; acasă, la masă, pâinea și vinul sunt simplă mâncare.
Operația sângeroasă și chinuitoare pe care o face doctorul asupra bolnavului atrage stimă și recunoștină; fapta sângeroasă a tâlharului, cu toate că și acela tot cuțit a avut în mână și a rănit aceleași părți ale trupului, atrage blestem. Și faptele evlaviei au însemnătate, sunt sau nu recunoscute ca atare în funcție de starea duhovnicească din care provin. Iar fariseul ajunsese la o stare morală cumplită, care a pus capăt vieții lui duhovnicești și a însemnat moartea lui duhovnicească.
El va face și de acum înainte aceleași fapte ale evlaviei aparente, însă și de acum înainte acestea, întemeindu-se pe mândrie și pe părerea de sine, vor fi lipsite de valoarea morală.
Închipuiți-vă un om care nu este doar sătul, ci chiar îmbuibat: va vrea să mănânce, oare?
Închipuiți-vă un om care a băut apă până la saț: va vrea să bea, oare? Însuși gândul la mâncare îi face silă celui îmbuibat; până și o singură înghițitură de apă îi face silă celui care nu simte absolut deloc sete. Aplicați ceea ce am spus acum la domeniul duhovnicesc.
Iată un om care admiră singur, care este convins că este ireproșabil, că în el nu se găsește nici un ajuns, că a îndeplinit cu multă prisosință toate datoriile care au fost puse asupra lui: fariseul trebuia să postească o dată pe an, iar el făcea aceasta de două ori pe săptămână; trebuia să dea zeciuială numai din roadele câmpului, iar el dădea din tot ce agonisea, chiar și din ierburile neînsemnate: din mentă, din chimen și din mărar.
Poate un asemenea om să aibă dorința de a se desăvârși mai departe, năzuind spre chemarea cea mai înaltă? Se înțelege că nu. Mai mult decât atât, însuși gândul că trebuie să devină mai bun reprezintă pentru el, deja, o jignire.
În fața noastră este imaginea familiară a slugii viclene și leneșe, care, primind de la stăpânul său un talant de argint, s-a grăbit să-l ascundă, să-l îngroape în pământ, l-a ținut, nu l-a cheltuit, l-a păstrat până la venirea stăpânului, și în stupida sa mulțumire de sine era convins că și-a făcut datoria și a meritat răsplată. Totuși, el a fost osândit cu asprime: „Luați-i talantul”, s-a zis despre el, „și dați-l celui ce are zece talanți… Iar pe sluga netrebnică aruncați-o în întunericul dinafară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților…”
Iată sentința cuvenită unei asemenea împliniri lipsite de suflet, răutăcioase și mândre a datoriei.

Căci creștinismul este religie a duhului, nu trup, tărâm lăuntric, nu lucrare exterioară – cele exterioare vor veni, neapărat, de la sine atunci când există dispoziția lăuntrică potrivită; căci creștinismul este nesfârșită desăvârșire morală, nu stagnare, așa încât cel care s-a oprit pe calea suișului moral va regresa inevitabil; căci creștinismul este religia vieții, nu a morții.
Creștinismul adevărat și viu este setea necontenită de tot mai mare desăvârșire… Pentru că fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate: aceștia se vor sătura; pentru că nu există faptă bună care să nu poată fi și mai bună; pentru că nu există o stare morală atât de înaltă încât să nu poate fi și mai înaltă… Pentru că acel ideal al desăvârșirii care e arătat creștinului este un ideal veșnic, nemărginit, pururea neajuns: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârșit.”

sursa: http://catehetica.ro