Pentru ce am părăsit catolicismul? Un fost călugăr franciscan demască catolicismul papistaş şi devine episcop ortodox, după care este asasinat de un fanatic catolic

Pentru ce am părăsit papismul
Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (F.O.)

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!

Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură[1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!

CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:

– Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!

Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:

– În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.

Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.

Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste[2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.
ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.

Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.

În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.

Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pp. 69 – 88.

Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte Athos

NOTE

[1] De aceea Sfântul Apostol Pavel şi-a şi permis să-l mustre pe Apostolul Petru şi să-l înfrunte în faţa tuturor, atunci când acesta se abătuse şi „nu umbla drept după adevărul Evangheliei” (Gal. 2:14). (n. tr.)

[2] În vreme ce Biserica Ortodoxă recunoaşte ca Sinoade Ecumenice şapte astfel de adunări ale Sfinţilor Părinţi din primul mileniu, catolicismul a adăugat la numărul acesta şi o serie de 13 concilii apusene, cărora le-a dat titlul de „ecumenice” (cele mai cunoscute în Răsărit fiind Sinoadele unioniste de la Lyon şi Ferrara-Florenţa din sec. 13-15, precum şi Conciliul Vatican II din 1965). (n. red.)

Articol relatat de portalul familiaortodoxa.ro