Pr. Arsenie Papacioc ne învață cum să stăm împotriva curviei, mândriei și vorbăriei

– Cum se putem birui mai usor razboiul desfranarii si al gandurilor trupesti?

– Pentru biruirea acestui razboi al curviei, in orice stadiu s-ar afla, trebuie mai intai cerut harul bunului Dumnezeu. Nu este o batalie de scurta durata, pentru ca trebuie neaparat ajuns la o biruinta totala. La inceput fiecare se vede neputincios sa se impotriveasca, dar la Dumnezeu totul este cu putinta.

Inceputul acestei lupte este:

a) Sa vrea neaparat sa scape de acest razboi.

b) Sa se roage cu toata inima, la Dumnezeu si la Maica Domnului, sa-l ajute.

c) Sa ocoleasca, atat cat se poate, imprejurarile care ar putea trezi patimile.

d) Sa nu primeasca in minte momelile care vin si care pot parea a fi nevinovate si incep sa se concretizeze cu imagini; toate aceste ganduri sa le alunge, schimbandu-si mintea in rugaciune, dar o rugaciune a lui, nu recomandata de cineva, oricine ar fi acela; o rugaciune cu suspinele proprii, chiar daca n-au cuvinte.

Daca atacul este iute, indulcitor, coplesitor, sa suspine la Maica Domnului si sa nu cedeze atacului. In faze avansate, sa se marturiseasca rupt si curat, fara menajamente si fara invinuirea momentului, imprejurarii, sau a persoanelor. Marturisindu-se mai des, il va ajuta foarte mult.

Duhovnicul il va intelege, il va iubi, il va asigura ca nu e singur, dar nici nu-l va lasa in motivarile lui,“ca ar fi necesar si prea firesc”. Duhovnicul sa aiba ravna si bunatate, sa-l poata dezlipi de patima aceasta ascunsa si cu multe capete. Se recomanda lectura, carti si orice cu subiecte pregatitoare la moarte. Va fi iertat, oricare ar fi greseala, prin pocainta, si aceasta ar fi o mare cucerire, dar sa nu se amageasca cineva sa creada ca fara de pocainta s-ar cunoaste vreo iertare. Pacatul acesta face sa nu puteti vedea nici ce e Raiul, nici ce e iadul cu adevarat, si la aceasta ar trebui gandit si meditat mai mult.

Pentru cei ce au pozitie duhovniceasca si totusi sunt raniti mai mult sau mai putin, si trec prin baia pocaintei, li se considera drept accidente si vor avea motive serioase sa intre cu adevarat intr-o smerita smerenie, si aceasta aduce o mare bucurie lui Dumnezeu fata de cel care are parerea de sine ca nu e cazut.

Nu e un paradox, este si o dreptate si o mare milostenie divina. El, Stapanul si Pastorul cel bun, a lasat stana de oi si a mers sa caute oaia ratacita si a purtat-o pe umeri fericit, ducand-o la staulul imparatiei slavei. Citeam ceea ce va spun acum: “Sunt, frate crestine, crede-ma, doua feluri de bucurii care nu se pot uni: tu nu vei putea a te bucura aici pe pamant cu placeri trecatoare si vinovate, si in cer a imparati cu Iisus Hristos”. Atunci faradelegea isi va astupa gura sa (Ps. 106, 42) “Nebunule, acel timp de care abuzezi iti sapa groapa, si ziua de maine va fi vesnicia!” Spunand acestea, gandesc ca ar putea incuraja pe cei ce lupta cu atacurile din afara si cu firea dinauntru.

– Cum putem birui si alunga de la noi slava desarta si cugetul mandriei?

– Urata si necurata patima! Toate relele pescuiesc in balta aceasta. Sa nu auda Dumnezeu de omul mandru! Ii ia darul intreg ca sa se poticneasca, doar s-ar smeri, cum spune Scriptura.

Il paraseste, devine o mare uraciune; ii ia gustul frumosului; il lasa ratacit si haotic prin toate gunoaiele marginilor lumii. Nu mai are chip, nu mai are asemanare si nici discernamantul constiintei. E adevarat cum spun un Sfintii Parinti: “Unde caderea a apucat, acolo mai inainte mandria a lucrat“. Nici o patima nu te apropie mai mult intr-o asemanare cu diavolul ca mandria.

Toate patimile se mai pot, sa zicem, apara cu firea si cu grozavele imprejurari ale vietii, dar mandria nu se poate apara cu nimic. Ea are nesuferita cutezanta sa stea langa orice virtute, si chiar – la cine poate – se ascunde in smerenie, pe care o are ca un paravan. Lucru foarte des intalnit si intarind cuvantul, este ce ea ce spune un parinte: “E smerit mandruletul!”

Fiind atat de primejdioasa si atat de prezenta la toate varstele si rangurile, este bine ca nimeni sa nu desconsidere pe nimeni, oricat ar fi de neinsemnat (caci si in el se ascunde Hristos), si chiar sa-l intrebe, pentru a-i cere o parere, macar si conventional, si acesta ar fi un prim pas, adica un semn pe drumul Evangheliei.

E bine sa intrebi, sa ceri pareri sau sfaturi de la oricine, oricine ai fi tu, ca – cine stie? – harul lui Dumnezeu se salasluieste mai mult in cei simpli si nebagati in seama. Pleaca-te (macar pentru smerenie trupeasca, cum se zice) ca tot este un sunet placut, si vei vedea cata nevoie ai de semenii cu care a randuit Dumnezeu sa traiesti si sa te vezi, si te vei convinge, in drumul vietii, ca intelepciunea sta sigur mai mult unde este smerenie pentru ca acolo este Dumnezeu.

Iata, Lucifer a cazut iremediabil, cadere mareata numai prin doua cuvinte: “Eu sunt…”, si cazand, a ajuns impotrivitor pe veci, uraciunea pustiirii. Sa nu se amageasca cineva ca fara o adevarata purificare in singura apa smereniei, va putea intra in imparatia, de unde au cazut ingerii. Iata la repezeala gandurile si indemnurile mele ca sa poata cineva delibera ca Dumnezeu ne-a facut frumosi singur numai pentru El.

– Ce sa facem sa ne putem stapani limba si sa dobandim darul tacerii?

– Cu adevarat mare este nestapanirea limbii – cum spun sfintii: “Mare este caderea de la limba”. Vorba multa este mai mult desertaciune decat folos, iar vorbirea de rau este o mare primejdie pe lumea aceasta si adica, si pe lumea cealalta. Se zice ca cei mai multi din osanditii iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rau.

Trebuie sa-l iubesti, frate, pe fratele tau. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mantuitorului? El a dat aceasta porunca ca o incununare a tuturor invataturilor sale, ca singura cale spre mantuire -IUBIREA- si a urmat neuitata si sfasietoarea Golgota.

Trebuie facuta educatie de amanunt a raspunderii ce avem pentru viata noastra, singurul timp ce il avem sa ne punem paza limbii si sa ne curatim inima de rautate. Sfantul Grigorie Teologul spune:“De orice cuvant in plus vom da raspuns, cu atat mai mult de orice cuvant rusinos” si, cu atat mai grozav de orice cuvant ucigator. Patericul va fi de mare folos la capitolul “Folosul tacerii” (pag. 242). Sfantul Isidor Pelusiotul spune (pag. 108): “Vorbirea cu folos este o binecuvantare, iar daca este intarita cu lucrare, este incununata”. “Ca viata fara cuvant mai mult foloseste, iar cuvantul si strigand supara. Iar daca si cuvantul si viata se vor intalni, face o icoana a toata filosofia”.

Inchide pe Domnul in inima si ai luare aminte acolo (in inima), si sa stai acolo inaintea Domnului fara sa iesi: atunci iti vei da seama de orice fir de praf. Asa incepe invatatura tainica; ea inseamna o oglinda pentru minte si o faclie pentru constiinta. Ea usuca desfraul, inabusa furia, alunga mania si ridica mahnirea, inlatura cutezanta, nimiceste deznadejdea, lumineaza mintea, alunga lenea, te smereste cu adevarat, si ai cugetare fara lingusire; raneste pe demoni, curata trupul si nu este partasa, ci straina de orice lucru spurcat.

Cugeta mereu: “La cine ma voi duce? Sunt vierme…” Aceasta si altele care tin de gandul mortii si al vesnicelor asezari, apartin de invatatura tainica.

Articol relatat de portalul calindragan.wordpress.com