Rugăciunea începătorului

Suntem cu toţii începători şi nu vreau să vă ţin un curs, ci doresc să vă împărtăşesc câteva din cele pe care le-am învăţat, în parte din propria experienţă, dar probabil mai mult din experienţa altora.

Rugăciunea este, în mod esenţial, o întâlnire, o întrevedere între un suflet şi Dumnezeu, dar pentru a fi reală, o întâlnire presupune două persoane, fiecare fiind cu adevărat ea însăşi. Intr-un înţeles foarte larg, nu suntem autentici şi Dumnezeu însuşi e atât de des neautentic în relaţia noastră, deoarece credem că ne întoarcem către Dumnezeu, când de fapt o facem către ceva ce ne închipuim că e Dumnezeu; şi credem că ne aflăm înaintea Lui cu adevărat, în timp ce punem în faţă pe cineva care nu este şinele nostru adevărat, ci un actor, un prefăcut, un personaj de scenă. In fiecare dintre noi se află mai multe persoane în acelaşi timp; poate fi vorba de un amestec foarte complex, dar şi de o nefericită întâlnire de personalităţi discordante. Suntem diferiţi în funcţie de circumstanţe şi mediu: oamenii pe care-i întâlnim ne ştiu fiecare drept altcineva. Există un proverb rusesc care zice: „Este un leu când întâlneşte oi, dar e o oaie când întâlneşte lei.” Ceea ce este întru totul adevărat, în multe feluri: cu toţii cunoaştem doamna care e numai zâmbet cu străinii dar acasă este înspăimântătoare, ori şeful neînduplecat care e atât de supus în viaţa privată.

Când vorbim despre rugăciune, prima dificultate este să găsim personalitatea pe care s-o scoatem în faţă, pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Nu e deloc simplu, fiindcă suntem atât de puţin obişnuiţi cu adevărata noastră personalitate, încât nici nu mai ştim care este; şi nu ştim nici cum s-o găsim. Dar dacă ne-am acorda zilnic câteva minute, pentru a ne gândi la activităţile şi relaţiile noastre, am ajunge ceva mai aproape de descoperirea ei. Putem identifica genul de persoană care suntem când întâlnim un om sau altul, genul de om care suntem când facem una ori alta. Şi ne putem întreba: dar când am fost cu adevărat eu însumi? Poate nicicând, poate doar pentru o fracţiune de secundă sau poate până la un punct în anumite împrejurări, într-o întâlnire cu anumite persoane. Ei bine, în aceste cinci ori zece minute în care vă puteţi reculege, şi sunt sigur că fiecare le poate găsi în cursul unei zile, veţi descoperi că nimic nu e mai plictisitor decât să rămânem singuri cu noi înşine! De obicei trăim un fel de viaţă reflectată. Nu doar că suntem, succesiv, o varietate de oameni în funcţie de diverse conjuncturi, dar însăşi viaţa din noi aparţine prea adesea altora. Dacă priviţi în voi înşivă şi dacă îndrăzniţi să vă întrebaţi cât de des acţionaţi conform esenţei propriei personalităţi, cât de des vă exprimaţi adevăratul sine, vă veţi da seama că foarte rar. Prea adesea suntem cufundaţi în ceea ce se întâmplă în jurul nostru, în tot acest superfluu adus de radio, televiziune, ziare, dar în răstimpul celor câteva clipe de concentrare, trebuie să lepădăm tot ce nu e esenţial în viaţă.

Atunci, desigur, riscaţi să vă plictisiţi cu voi înşivă. E în regulă, plictisiţi-vă! Dar asta nu înseamnă că suntem complet goi, fiindcă în adâncul fiinţei noastre, suntem după chipul lui Dumnezeu şi această dezgolire seamănă foarte mult cu curăţarea unei frumoase fresce vechi ori a unui tablou zugrăvit de un mare maestru, peste care au pictat în decursul secolelor oameni lipsiţi de gust, care i-au ştirbit astfel adevărata frumuseţe creată de maestru. Pentru început, cu cât curăţăm mai mult, cu atât dispar mai multe lucruri şi ni se pare că am stricat acolo unde exista măcar o anumită frumuseţe; probabil nu multă, dar totuşi frumuseţe. Şi apoi începem să descoperim adevărata frumuseţe pe care marele Maestru a pus-o în tabloul Său; sesizăm decăderea, apoi stricăciunea făcută de noi, dar în acelaşi timp ne bucurăm de pregustarea adevăratei frumuseţi. Şi descoperim că ceea ce suntem e o biată persoană care are nevoie de Dumnezeu; dar nu un Dumnezeu care să umple un gol ci un Dumnezeu cu care să dorim să ne întâlnim.

Să ne propunem să facem asta şi să încercăm în fiecare seară din această săptămână să spunem o foarte simplă rugăciune: „Ajută-mă, Doamne, să mă dezbar de orice prefăcătorie şi să-mi găsesc adevăratul sine.”

Necazul şi bucuria, ambele mari daruri de la Dumnezeu, sunt deseori punctele de întâlnire cu adevăratul sine, când maimuţărelile sunt lăsate la o parte şi când devenim invulnerabili, inabordabili pentru minciunile vieţii.

In continuare, trebuie să cercetăm problema adevăratului Dumnezeu, deoarece, fireşte, dacă vrem să ne adresăm lui Dumnezeu, acest Dumnezeu trebuie să fie real. Toţi ştim ce reprezintă un director de şcoală pentru elevi; când trebuie să meargă la el, nu-şi dau seama, până când cresc şi nu mai sunt în puterea lui, că e doar un om. Elevii se raportează la el în termenii funcţiei; dar aceasta goleşte personalitatea sa de orice caracteristică umană şi nu pot avea niciun fel de legătură umană cu el.

Un alt exemplu: când un băiat e îndrăgostit de o fată, acesta o înfrumuseţează cu tot felul de perfecţiuni; dar poate nu are niciuna şi o asemenea persoană construită din nimic este deseori „nimic”, îmbrăcată în calităţi artificiale. Din nou, nu poate exista nicio legătură, fiindcă băiatul se adresează cuiva care nu există. Lucru valabil şi în cazul lui Dumnezeu. Avem multe imagini mentale sau vizuale despre Dumnezeu, adunate din cărţi, de la biserică, din cele auzite de la adulţi, când eram copii şi eventual de la preoţi, când suntem mai în vârstă. Deseori, tocmai asemenea imagini ne împiedică să ne întâlnim cu adevăratul Dumnezeu. Nu sunt tocmai false fiindcă ceva adevăr se află în ele şi totuşi, sunt cu totul inadecvate realităţii lui Dumnezeu. Dacă vrem să-L întâlnim pe Dumnezeu trebuie, pe de o parte, să folosim cunoaşterea obţinută fie personal, fie prin lectură sau ascultarea altora, dar şi să mergem mai departe.

Cunoaşterea lui Dumnezeu pe care o avem astăzi este rezultatul experienţei de ieri şi dacă ne punem în faţa lui Dumnezeu aşa cum îl ştim deja, întoarcem de fapt spatele prezentului şi trecutului, privind doar la propriul trecut. Nu pe Dumnezeu urmează să-L întâlnim în acest fel, ci ceea ce am învăţat deja despre El. Aceasta ilustrează rolul teologiei, fiindcă teologia e întreaga noastră cunoaştere despre Dumnezeu şi nu doar puţinul pe care îl ştim de la noi sau l-am învăţat despre El. Trebuie, dacă vreţi, să-L întâlniţi pe Dumnezeu aşa real cum este, să veniţi cu o anumită experienţă, să-i permiteţi acesteia să vă aducă mai aproape de Dumnezeu şi s-o părăsiţi apoi, pentru a sta nu în faţa unui Dumnezeu pe care-L cunoaşteţi, ci în faţa unui Dumnezeu pe care în acelaşi timp îl cunoaşteţi şi nu-L cunoaşteţi.

Ce se va întâmpla ulterior? Ceva destul de simplu: Dumnezeu, care e liber să vină la tine, să reacţioneze, să răspundă rugăciunii tale, poate va veni şi te va face să-I simţi, să-I percepi prezenţa; sau poate să aleagă să n-o facă. Poate doar să te facă să-I simţi absenţa reală şi această experienţă e la fel de importantă ca şi cealaltă, fiindcă în ambele cazuri, înţelegi realitatea dreptului lui Dumnezeu de a răspunde ori de a se retrage.

Incercaţi, de aceea, să vă găsiţi propriul sine autentic şi să vă prezentaţi ca atare în faţa lui Dumnezeu, aşa cum este El, după ce aţi lepădat toţi idolii ori falsele imagini despre Dumnezeu; şi pentru ajutor în această căutare, pentru sprijin în acest efort, vă sugerez, pentru această săptămână, următoarea rugăciune:

„Ajută-mă Doamne, să înlătur toate falsele închipuiri pe care le am despre Tine, oricare ar fi preţul plătit pentru liniştea mea.”

Pe drumul căutării adevăratului sine, putem da nu doar peste plictiseală, pe care am amintit-o deja, dar şi peste teamă, chiar şi deznădejde. Tocmai această goliciune ne aduce în fire şi atunci putem începe să ne rugăm. Primul lucru de evitat este să-L minţim pe Dumnezeu. Pare destul de evident şi totuşi nu tot timpul procedăm astfel. Să-I vorbim deschis lui Dumnezeu, să-I spunem ce fel de persoană suntem; nu fiindcă n-ar şti, dar este o mare diferenţă între a şti că cel pe care-l iubim cunoaşte totul despre noi şi a avea curajul şi dragostea reală de a-i vorbi fără ascunzişuri şi a-i spune totul despre noi. Să-I spunem deschis lui Dumnezeu că stăm în faţa Lui cu un sentiment de nelinişte, că nu vrem cu adevărat să ne întâlnim cu El, că suntem obosiţi şi am vrea mai degrabă să mergem la culcare, dar să ne ferim de a fi frivoli ori pur şi simplu încrezuţi: El rămâne Dumnezeul nostru. De aceea, idealul ar fi de a rămâne fericiţi în prezenţa Sa, ca şi cum am fi cu persoană pe care o iubim tandru, în momente de reală intimitate. Dar, cel mai adesea, nu ne aflăm într-o astfel de relaţie cu Dumnezeu. Nu suntem atât de fericiţi şi intimi cu El încât să ne mulţumim să stăm doar şi să-L privim cu bucurie. Dacă trebuie să-I vorbim, atunci să fie o convorbire autentică. Să-I mărturisim lui Dumnezeu toate grijile noastre, onest şi apoi, după ce I-am spus totul, astfel încât să ştie de la noi, să le lepădăm, să I le lăsăm Lui. Acum că ştie, nu ne mai priveşte, putem să ne gândim liberi la El.

Exerciţiul acestei săptămâni, desigur, trebuie adăugat celor din săptămânile trecute şi va consta în a învăţa să cedăm toate grijile noastre lui Dumnezeu, după ce ne-am aşezat noi înşine în faţa Sa, să renunţăm la ele; şi pentru a ne ajuta, să repetăm zilnic o foarte simplă şi precisă rugăciune, care arată scopul nostru de a-L întâlni pe Dumnezeu: „Ajută-mă Doamne, să uit de toate problemele şi să-mi concentrez atenţia doar la Tine.”

Dacă nu-I lăsăm lui Dumnezeu grijile noastre, acestea vor sta între El şi noi în timpul întâlnirii noastre, dar tocmai am văzut că pasul următor, esenţial, este să le lepădăm. Ar trebui s-o facem printr-un gest de încredere, suficient de încrezători în Dumnezeu încât să-I încredinţăm greutăţile pe care vrem să le luăm de pe umerii noştri. Şi apoi? E ca şi cum ne-am fi descărcat, nu ne mai rămâne mare lucru, ce vom face? Nu putem rămâne goi, căci astfel ne lăsăm invadaţi de sentimente, gânduri, emoţii şi reminiscenţe care nu-şi au locul aici. Se cuvine, cred, să ne amintim că o întâlnire nu trebuie să fie propriul nostru monolog. A discuta nu înseamnă doar să vorbim noi înşine, ci şi să ascultăm ce are de zis celălalt. Şi pentru a ajunge la asta, trebuie să învăţăm să rămânem tăcuţi; chiar dacă pare puţin, e un punct foarte important.

Imi amintesc de o doamnă în vârstă, care a fost printre primele persoane venite să-mi ceară sfatul după hirotonia mea. Mi-a spus: „Părinte, de paisprezece ani mă rog neîncetat şi niciodată n-am simţit prezenţa lui Dumnezeu.” I-am răspuns: „I-aţi lăsat şansa să spună vreun cuvânt?” „O, nu”, mi-a răspuns, „I-am vorbit tot timpul, nu asta înseamnă să te rogi?” „Nu”, i-am spus, „nu cred că asta înseamnă şi vă sugerez să vă acordaţi zilnic cincisprezece minute, să vă aşezaţi şi să rămâneţi tăcută în faţa lui Dumnezeu.” Ceea ce a şi făcut. Care a fost rezultatul? S-a întors să mă vadă la scurt timp şi mi-a spus: „Este extraordinar, când mă rog lui Dumnezeu, când Ii vorbesc, nu simt nimic, dar când stau liniştită, mă simt înconjurată de prezenţa Sa.” Nu veţi fi niciodată capabili să vă rugaţi cu adevărat şi din toată inima, atâta timp cât nu veţi învăţa să tăceţi şi să vă bucuraţi de minunea prezenţei Sale sau, dacă preferaţi., de această aşezare faţă către faţă cu El, chiar dacă nu-L vedeţi.

Adesea, după ce am spus ce aveam de zis şi am şezut un anumit timp, suntem derutaţi: ce trebuie să facem? Ar trebui, cred, să folosim rugăciuni gata făcute. Unii găsesc că e ceva prea facil şi, în acelaşi timp, consideră riscant să ia drept adevărată rugăciune, repetarea a ceva ce alt om a afirmat în trecut. Practic, dacă e vorba doar de ceva mecanic, nu merită efortul; dar trecem cu vederea că depinde de noi ca această rugăciune să fie mecanică ori nu, în funcţie de atenţia acordată cuvintelor pe care le rostim. Alţii se plâng că aceste rugăciuni sunt lipsite de adevăr, fiindcă nu reprezintă exact ceea ce ar dori să exprime, căci nu sunt ale lor. E adevărat, până la un punct, dar în acelaşi fel în care pictura unui mare maestru nu seamănă cu cea a unui ucenic, nici muzica unui mare compozitor cu a unui debutant; dar tocmai de aceea mergem la concert, vizităm muzee, pentru a învăţa care este adevărata muzică sau adevărata pictură, pentru a ne forma gustul; şi, în parte, de aceea trebuie să folosim rugăciuni gata făcute, pentru a învăţa ce sentimente, ce gânduri, ce mijloace de expresie ar trebui să folosim, dacă aparţinem Bisericii. Aceasta ne ajută şi în vreme de uscăciune, când avem foarte puţine de spus.

Suntem dezbrăcaţi, goi, săraci, atunci când rămânem singuri, faţă în faţă cu noi înşine, dar suntem, de asemenea, creaţi după chipul lui Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, care este în fiecare dintre noi, este capabil să se roage cu cele mai nobile şi mai sfinte rugăciuni ale Bisericii. Ar trebui să ne amintim de ele şi să le folosim. Sugerez să adăugăm exerciţiilor precedente un răgaz de tăcere, trei sau patru minute, pe care le vom încheia cu această rugăciune:

„Ajută-mă, o Dumnezeule, să-mi văd propriile păcate să nu-mi judec niciodată aproapele; Slavă Ţie!”

Inainte de a aborda subiectul „rugăciunii neîmplinite”, aş vrea să-L rog pe Dumnezeu să ne lumineze, pe voi şi pe mine, căci e un subiect dificil şi totuşi vital. Aceasta este una din marile ispite pe care oricine o poate întâlni pe cale şi care face rugăciunea atât de grea pentru începători şi chiar şi pentru ceilalţi. Se întâmplă deseori să ne rugăm cu impresia că ne adresăm unui cer gol; asta fiindcă, deseori, această rugăciune este copilărească şi lipsită de sens.

Imi amintesc cazul unui bătrân ce-mi povestea cum, copil fiind, s-a rugat timp de multe luni să primească de la Dumnezeu uimitorul dar pe care-l avea unchiul său – care în fiecare seară îşi scotea dinţii din gură şi îi punea într-un pahar cu apă – şi a fost extrem de fericit mai târziu că Dumnezeu nu i-a acordat acest dar. Deseori, rugăciunile noastre sunt tot atât de puerile şi, fireşte, nu sunt ascultate. Destul de des, când ne rugăm, credem că o facem corect, dar ne rugăm pentru ceva ce-i implică pe alţii, la care nu ne gândim deloc. Dacă ne rugăm pentru vânt pentru corăbiile noastre, nu ne gândim că asta ar putea însemna o furtună pe mare pentru alţii şi Dumnezeu nu va împlini o cerere care îi afectează negativ pe ceilalţi.

Pe lângă aceste două puncte evidente, există un alt aspect al rugăciunii fără răspuns, mai important şi mai plin de sens: sunt cazuri când ne rugăm lui Dumnezeu din toată inima pentru ceva care, din toate punctele de vedere, pare demn de a fi ascultat şi cu toate acestea nu ne lovim decât de tăcere, iar tăcerea este mai greu de suportat decât refuzul. Dacă Dumnezeu ar fi spus „Nu”, aceasta poate fi o reacţie pozitivă din partea Sa, dar tăcerea semnifică, să spunem aşa, absenţa Sa şi aceasta ne duce în două ispite: când nu ni se răspunde rugăciunii, fie ne îndoim de Dumnezeu, fie ne îndoim de noi înşine. In ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, îndoiala noastră nu vizează forţa Sa, puterea de a face ceea ce dorim, ci dragostea şi grija Sa. Ne rugăm pentru ceva esenţial iar Dumnezeu nu pare nici măcar să ia în seamă; unde sunt dragostea şi compasiunea Sa? Aceasta este prima ispită.

Există şi o alta: noi ştim că dacă avem credinţă cât un bob de muştar, am putea muta munţii şi când vedem că aceştia nu se urnesc, ne gândim: „Asta înseamnă că credinţa mea e contrafăcută, falsă?” Şi acest lucru este fals şi există un alt răspuns: dacă citim Evanghelia cu atenţie, vom vedea că acolo există o singură rugăciune care nu a primit răspuns. Este rugăciunea lui Hristos în grădina Ghetsimani şi totuşi ştim că dacă măcar o dată în istorie Dumnezeu a ascultat pe cel care se ruga, Acela a fost Fiul Său, înainte de moartea Sa şi mai ştim că dacă a existat vreodată o credinţă desăvârşită, atunci a fost în acest caz, dar Dumnezeu a găsit credinţa dumnezeiescului pătimitor suficient de mare încât să suporte tăcerea.

Dumnezeu refuză să răspundă rugăciunilor noastre nu doar când acestea sunt fără valoare, dar şi când află în noi atâta măreţie, atâta adâncime – adâncime şi putere a credinţei – încât se poate bizui pe noi că vom rămâne credincioşi chiar şi în cazul tăcerii Sale.

Imi amintesc de o tânără femeie care suferea de o boală incurabilă, şi care după ani de conştientizare a prezenţei lui Dumnezeu, a simţit deodată absenţa Lui – un fel de absenţă concretă – şi mi-a scris: „Roagă-te lui Dumnezeu, te rog, să nu cedez ispitei de a construi o iluzie a prezenţei Sale, mai degrabă decât să accept absenţa Sa.” Mare era credinţa acestei femei. Era capabilă să reziste acestei ispite şi Dumnezeu i-a dăruit experienţa absenţei Sale tăcute.

Amintiţi-vă aceste exemple, meditaţi la ele, fiindcă într-o zi, cu siguranţă va trebui să faceţi faţă aceleiaşi situaţii.

Nu vă pot da niciun exerciţiu, dar vreau doar să vă reamintesc că ar trebui să ne păstrăm credinţa intactă, atât în dragostea pentru Dumnezeu cât şi în credinţa noastră sinceră şi adevărată iar când ne vom confrunta cu această ispită, să spunem următoarea rugăciune, alcătuită din două afirmaţii ale lui Iisus Hristos: „In mâinile Tale îmi încredinţez duhul, Voia Ta, nu a Mea să se facă.”

Tot ce am încercat să vă ofer este o schiţă a principalelor moduri în care ar trebui să ne apropiem de rugăciune. Dar oare, dacă faceţi tot ce v-am sugerat, înseamnă că sunteţi capabili să vă rugaţi? Desigur că nu, fiindcă rugăciunea nu este doar un efort pe care îl putem face în clipa în care ne hotărâm să ne rugăm; rugăciunea trebuie să fie înră-dăcinată în viaţa voastră şi dacă viaţa voastră contrazice rugăciunile sau dacă rugăciunile nu au nimic de-a face cu viaţa voastră, nu vor fi niciodată vii şi autentice. Desigur, putem, evita această dificultate, excluzând din rugăciune ceea ce, în viaţa noastră, nu e în consonanţă cu aceasta, toate lucrurile de care ne e ruşine şi care ne deranjează. Dar aceasta nu rezolvă nimic în mod satisfăcător.

O altă dificultate pe care o întâlnim constant este căderea în reverie, când rugăciunea tinde spre sentimentalism şi nu exprimă ceea ce e cu adevărat viaţa noastră. Există o soluţie comună pentru aceste două dificultăţi: aceea de a îmbina viaţa şi rugăciunea, de a le uni, trăind rugăciunea. Pentru a ne ajuta pe acest drum, rugăciunile gata făcute, de care am vorbit deja, sunt foarte importante, fiindcă alcătuiesc o schiţă obiectivă şi fermă a căii rugăciunii. Puteţi spune că nu sunt fireşti, ceea ce e adevărat, în sensul că exprimă viaţa unor oameni incomparabil mai deosebiţi decât noi, a unor creştini adevăraţi, dar tocmai de aceea putem să ne folosim de ele, încercând să devenim nişte oameni pentru care aceste rugăciuni sunt fireşti.

Ne amintim de cuvintele lui Hristos: „In mâinile Tale îmi încredinţez Duhul.” Desigur că aceasta nu reprezintă experienţa noastră, dar dacă învăţăm zilnic să devenim genul de om capabil să pronunţe aceste cuvinte cu sinceritate, cu toată onestitatea, nu doar vom face rugăciunea noastră autentică, dar vom deveni noi înşine autentici, într-o realitate nouă, în adevărata realitate, devenind fiii lui Dumnezeu.

Dacă luaţi, de exemplu, cele cinci rugăciuni pe care vi le-am sugerat, dacă luaţi pe rând fiecare din cererile acestor rugăciuni şi dacă încercaţi să faceţi din fiecare motto-ul, sloganul care vă va îndruma ziua, veţi vedea că rugăciunea devine criteriul vieţii voastre; vă va oferi un cadru pentru aceasta, dar totodată viaţa voastră va sta sub semnul judecăţii, împotriva sau în favoarea voastră, arătându-vă minciuna când le pronunţaţi ori, dimpotrivă, afirmând că sunteţi la măsura adevărului lor. Luaţi fiecare afirmaţie din fiecare rugăciune şi faceţi din ea regula de zi cu zi, pentru săptămâni la rând, până deveniţi omul pentru care aceste cuvinte sunt viaţă.

Trebuie să ne despărţim acum; m-am bucurat nespus să fiu cu voi, chiar dacă nu v-am văzut, dar suntem uniţi în rugăciune şi prin interesul nostru comun pentru viaţa spirituală. Domnul Dumnezeu să fie cu fiecare dintre voi şi în mijlocul nostru pentru totdeauna!

Şi, înainte de a ne despărţi, doresc să spunem împreună o scurtă rugăciune care ne va uni în faţa tronului lui Dumnezeu:

O, Doamne, nu ştiu ce să-ţi cer; Tu singur ştii ce-mi este de folos. Tu mă iubeşti mai mult decât ştiu eu să mă iubesc. Ajută-mă să-mi văd trebuinţele cele adevărate care-mi sunt ascunse! Nu îndrăznesc să-Ţi cer nici cruce, nici mângâiere. Pot doar să Te aştept. Inima mea Ţi-e deschisă. Vino şi ajută-mă prin marea Ta milostivire, atinge-mă, curăţeşte-mă şi mă tămăduieşte, smereşte-mă şi mă ridică! Cinstesc în tăcere voia Ta cea sfântă şi căile Tale cele de nepătruns. Ţie mă aduc jertfă. Toată nădejdea în Tine mi-o pun. Nu am altă dorinţă decât să împlinesc voia Ta. învaţă-mă cum să mă rog, roagă-Te Tu însuţi în mine!

AMIN

Mitropolitul Antonie de Suroj

Din seria televizată BBC ‘Epilogul’, difuzată din 1958.

RUGĂCIUNEA VIE, EDITURA THEOSIS

Articol relatat de portalul crestinortodox.ro