Scriitor american Romano-Catolic convertit la Ortodoxie

Am venit la ortodoxie în 2006 un om frânt. Am fost un practicant sincer şi un romano-catolic convins mulţi ani la rând dar credinţa mea a fost zguduită în mare parte de ceea ce am descoperit lucrând ca reporter şi investigând scandalul legat de abuzul sexual. Presupunerea mea dintotdeauna a fost că ale mele convingeri teologice mi-ar proteja miezul credinţei de orice încercare dar informaţiile pe care le aveam şi care mă chinuiau mi-au diminuat puterea de a crede în pretenţiile de adevăr ecleziale ale Bisericii Romane. Pentru soţia mea şi pentru mine Protestantismul nu era o opţiune, dat fiind ceea ce cunoşteam despre istoria bisericii şi date fiind convingerile noastre despre teologia sacramentală. Ne-a mai rămas Ortodoxia că singur liman la care putem trage în urma furtunii ce ameninţa să ne dărâme credinţa.

Adevărul este că tânjeam deja de o vreme după Ortodoxie din aceleaşi motive pentru care eu, ca tânăr, mi-am găsit calea în Catolicism. Mi s-a părut o stâncă de stabilitate într-o mărea turbulenţă a relativismului şi modernismului care acaparau creştinismul apusean. Şi în vreme ce Biserica Catolică a dat la o parte atât de mult din moştenirea sa liturgică şi artistică în violenţa Consiliului al doilea al Vaticanului, cea Ortodoxă şi-a păstrat-o. Cu ceva ani înainte de a intra în Ortodoxie, eu şi soţia mea am vizitat nişte prieteni ortodocşi în parohia lor din Maryland. Ca nişte catolici morali şi conservatori în ceea ce priveşte ritualul liturgic ce eram am fost mişcaţi de ceea ce am văzut acolo şi chiar invidioşi. A trebuit să plecăm mai devreme şi s-o pornim în grabă la drum pentru a ajunge către cea mai apropiată parohie catolică pentru a ne îndeplini îndatoririle duminicale. Contrastul dintre dezordonatele proceduri liturgice de la Doamna noastră de la Pizza Hut, biserică la care am reuşit să ajungem, şi ceea ce am văzut la parohia ortodoxă ne-a făcut să plângem. Dar urâţenia estetică, chiar şi un simţământ de dezolare spirituală nu înlătură adevărul şi noi ştiam că trebuie să stăm cu adevărul – şi prin urmare cu Roma – în ciuda tuturor acestor lucruri.

Dacă Catolicismul în America ar fi fost sănătos poate că am fi putut sta mai tari în timpul proceselor de abuz sexual. Dar soţia mea şi cu mine ne îngrijorăm deja de ceva vreme cum aveam să creştem copii creştini dată fiind lejeritatea învăţăturii morale din parohiile catolice. Noi ne considerăm „catolici ortodocşi” însemnând că noi chiar credeam ceea ce Catolicismul spune şi ne sârguiam să trăim după aceste învăţături. Dădeam greş – toată lumea dă greş – dar idee e că aşteptăm de la biserică să ne dea învăţături morale limpezi şi să ne ajute să ne trăim credinţă cu integritate şi bucurie. Iată care era problema: este foarte puţină ortodoxie în Biserica Catolică din Statele Unite şi, la nivel de parohie, aproape nici un fel de recunoaştere a conceptului de „credinţa dreaptă”. Nu era ca şi când aş fi vrut să-i dau afară pe toţi cei care nu se ridicau la înălţimea trăirii învăţăturii catolice – ar fi trebuit să fiu primul căruia să-i fie arătată uşa dacă ăsta era cazul – doar că nu distingeam nicio direcţie şi nicio convingere reală ca parohiile şi comunităţile parohiale există pentru alt motiv decât acela de a ne complace într-o părută stare de bine. Deşi atunci nu aveam un termen cu care să descriu situaţia, eram istovit până la pământ de acea formă artificială de creştinism pe care sociologul Christian Smith o numeşte „Deismul moralist terapeutic”. Eram atât de golit de deznădejde din pricina tuturor acestor lucruri ca şi catolic încât atunci când au bătut acele vânturi tari legate de scandalurile privind abuzul sexual, structura credinţei mele catolice nu a rezistat.

Spun toate astea nu pentru a discredita Biserica Romano-Catolică – pe care încă o iubesc şi căreia nu-i pot fi suficient de recunoscător pentru faptul că m-a făcut să cunosc vechiul creştinism sacramental – ci pentru a înfăţişa de ce Ortodoxia a fost atât de atractivă pentru mine. Când l-am intervievat pentru carte mea, „Crunchy Cons”, prietenul meu, Hugh O’Beirne, un convertit de la Catolicism la Ortodoxie, mi-a spus că pentru un catolic, istovit de războaiele culturale ce au loc înlăuntrul Catolicismului american, e o uşurare binecuvântată să afle că în Ortodoxie nu există astfel de „războaie”. Tipurile de probleme care separă multe alte biserici americane nu sunt nici pe departe atât de disputate în practica ortodoxă. Deşi ar fi ridicol să pretindem că aceste conflicte nu există în parohiile ortodoxe, ele pur şi simplu nu stârnesc asemenea vâlvă.

Şi apoi mai este liturghia şi muzica. Nimic nu este comparabil cu acestea în alte biserici. Este copleşitor de frumoasă şi profundă şi este în cea mai mare parte aceeaşi Sfânta Liturghie pe care Sfântul Ioan Chrisostom, patriarhul Constantinopolului din secolul cinci, a scris-o. Frumuseţea acestei liturghii este de-a dreptul emoţionantă şi evlavia pe care o inspiră este întăritoare. Şi deşi duc dorul unor imnuri vechi cunoscute (în slujbele ortodoxe cântăm psalmi şi rugăciuni), sunt multe de spus pentru faptul că nu mai trebuie să rabd să ascult „On Eagle’s Wings” (Pe aripile vulturului) şi alte imnuri specifice cultului Catolic american.

Principalul motiv pentru care Ortodoxia este atât de atractivă pentru convertiţi, cel puţin pentru acest convertit, este seriozitatea cu care tratează păcatul. Nu vreau să spun că e o religie dură – e departe de aşa ceva! – Doar că Ortodoxia ia foarte în serios stricăciunea firii umane. Ortodoxia n-o să-ţi spună că eşti bine. De fapt, îţi va cere să te numeşti pe tine aşa cum Sfântul Pavel se numea, „cel mai mare dintre păcătoşi.” Şi Ortodoxia îţi va spune Veste cea Bună: că Hristos a murit şi a înviat ca şi tu să ai viaţă. Dar ca să ai viaţă, va trebui să mori ţie iar şi iar. Şi că nu va fi fără durere, că nu poate fi, altfel nu va fi adevărat.

Din pricina tuturor acestora, în pofida frumuseţii impresionante şi a bogăţiei sărbătorilor, Ortodoxia este mult mai austeră şi solicitantă decât majoritatea bisericilor creştine americane. Liturghiile lungi, desele rugăciuni, asprimea posturilor – toate solicită în mod serios credinciosul, în special americanii comozi din clasa de mijloc ca mine. Ne scot din noi înşine şi ne cheamă la pocăinţă. Ortodoxia nu e interesată să ne facă să ne simţim confortabil în starea de păcătoşenie. Nu vrea nici mai mult nici mai puţin decât ca noi să devenim sfinţi.

E obişnuit printre convertiţii americani ca bărbaţii să fie mai întâi atraşi de Ortodoxie şi apoi că soţiile lor să îi urmeze. Nu e greu de văzut de ce. Mulţi bărbaţi sun sătui de un creştinism uşurel, burghez care nu le cere prea mult. Bărbaţilor le plac provocările şi chiar asta le oferă Ortodoxia.

Nu vă lăsaţi înşelaţi. Ortodoxia nu e, în adâncul ei, despre reguli şi practici. Cu cât sporesc în ortodoxie cu atât mai clar îmi este că Ortodoxia este o cale. Nu este o instituţie, un set de doctrine sau o colecţie de ritualuri, deşi le conţine pe toate trei. Este mai degrabă o modalitate de a privi lumea şi locul individului în lume şi o traiectorie către sfinţenie care este, în mod paradoxal, atât foarte veche cât şi actuală, cel puţin pentru sensibilităţile apusene. Este calea către libertate.

Desigur, există posibilitatea să fie şi viaţa parohială plictisitoare, mohorâtă în ortodoxia americană, cel mai adesea în parohiile mai vechi şi care sunt orientate etnic, care se văd pe sine puţin mai mult decât comunitatea la rugăciune. Şi pentru că bisericile ortodoxe sunt pline cu americani obişnuiţi, sunt, de asemenea, pline cu probleme americane obişnuite. Oricine vine într-o biserică ortodoxă şi se aştepta la perfecţiune va fi dezamăgit. Ceea ce veţi găsi este adevărul şi frumuseţea prezentate într-o formă care poate tăia respiraţia pentru americanul modern şi o Cale veche fondată pe stabilitate doctrinară, realitate sacramentală şi misticism creştin practic – un misticism care a fost marginalizat în mai toate celelalte biserici americane.

Am găsit în Ortodoxie ceea ce credeam că voi găsi când am devenit catolic. Sunt recunoscător lui Dumnezeu că mi-a dat o a doua şansă în Ortodoxie şi mi-a arătat Calea pe care am căutat-o toată viaţa mea. Când am venit la uşa bisericii pentru prima dată, un dezastru spiritual, credeam că nu voi putea să rabd aceste liturghii lungi, aceste rugăciuni intense, aceste prosternări, posturile aspre şi – cum să mă exprim? – Ciudăţenia creştinismului ortodox într-un context american. Au trecut cinci ani şi nu-mi pot imagina cum am putut trăi fără ele. Nu poţi să intri în Ortodoxie prin lectură. Trebuie să vii şi să vezi.

Sursa: Revista Familia Ortodoxă