Dumnezeu lucrează prin oameni, iar oamenii cei mai curați sufletește sunt tocmai aceia care sunt năpădiți de soartă. Poate că totul e un test și în viață trebuie să învățăm anumite lecții precum lecția smereniei și a mulțumirii pentru fiecare secundă în care inimile noastre bat melodios.
Povestea pe care o veți citi în rândurile următoare este acel gen de poveste care nu are nevoie de nicio adăugire, mai ales după ce veți citi scrisoarea unui biet copil sărac, dintr-un sat oarecare, către Dumnezeu.
Doi copii au fost abandonați de părinți, din motive care nu sunt importante de amintit acum. Un băiat și o fetiță mai mică. Băiețelul, undeva pe la 11 anișori, și fetița ceva mai mică trăiesc în condiții extrem de dure, mai ales că frigul s-a instalat deja peste tot. Cu haine rupte și mâncare din mila vecinilor, într-o casă neizolată dar cu multă căldură în sufletele acestor trupșoare de copii. Plimbându-se prin camera sărăcăcioasă și frecându-și mâinile în speranța unei scântei de căldură pentru a se încălzi, băiatul se gândește ce să facă cu creionul pe care îl avea pe masa unde erau două lumânărele amorțite, dar foarte prezente. Așa că s-a pus pe scris, iar din sufletul său au ieșit următoarele:
„Bunului meu Dumnezeu,
Doamne, îţi mulţumesc pentru cele două pături primite de la vecina Anca… datorită acestor pături, surioara mea nu este nevoită să îndure frigul atât de aspru. Este atât de frumoasă, ca un îngeraş; ea mă determină să continui lupta cu sărăcia, iar Tu îmi dai puterea necesară pentru a răzbi. Doamne, ştiu că Tu mi-ai trimis creionul prin intermediul acelui om bun, iar vântul a primit poruncă de la Tine să îmi aducă această foaie. Îţi mulţumesc, Bunule Dumnezeule!
Aseară Te-am văzut într-o icoană din biserica unde am intrat pentru puţin timp. Erai atât de blând şi de smerit încât mă simţeam stânjenit, iar zâmbetul Tău dulce… o, zâmbetul Tău mi-a cutremurat inima umplând-o de o dulceaţă de negrăit. Tare mult mi-ar plăcea să fiu acum cu Tine, dar nu o pot lăsa singură pe surioara mea. Îmi amintesc cu dor şi cu dragoste de poveştile pe care mama ni le spunea într-un grai atât de suav şi de frumos seara, înainte de culcare… erau poveşti duioase, cu oameni buni, cu oameni sfinţi, erau poveşti despre Tine, erau poveştile copilăriei mele care mi-au descoperit cel mai frumos dar: pe Tine, Dumnezeule.
Uneori mă simt singur. Ce prostuţ sunt, nu-i aşa? Ştiu că Tu eşti undeva, lângă mine şi mă priveşti cu iubire iar uneori, poate, mă strângi în braţe şi chiar dacă nu Te văd, inima mea Te simte sau ar trebui să Te simtă… da, de aceea mă simt singur… inima mea nu Te poate simţi. Dumnezeul meu, îţi mulţumesc pentru fiecare bătaie a inimii, pentru bucuria de a trăi şi de a avea astfel şansa de a Te cunoaşte. Învaţă-mă, te rog, să Te iubesc. Cu lacrimi în suflet, copilul Tău.”
Această scrisoare o împachetează frumos într-un plic și se duce cu ea la poștă. Pe drum se întâlnește cu o femeie din localitate care se oferă să îl ajute să pună scrisoarea să ajungă mai rapid la destinație. Băiatul refuză puțin spășit, iar apoi este de acord cu propunerea femeii. Femeia dorește să afle care este destinatarul scrisorii și vede că scrie… Dumnezeu. Curioasă pentru că nu poate pune o astfel de scrisoare cu o adresă incertă (?) la poștă, deschide hârtia și citește. O năpădesc lacrimile și simte că o răscolește tot timpul pe care l-a pierdut îndepărtându-se de Dumnezeu și de valoarea iubirii aproapelui.
Peste două zile, cei doi frați stând în casă înghețați de frig, dârdâind și mulțumind că încă mai trăiesc, aud câteva ciocănituri la ușă. Vizibil speriați, băiatul face câțiva pași apoi spunându-i surorii să nu facă niciun zgomot. Pe urmă, deschide ușa și vede o cutie în fața ei: „Din partea lui Dumnezeu, pentru copilul cu lacrimi în ochi”. Acesta deschide cutia rapid și ceea ce găsește acolo este surprinzător – cheia unei locuințe cu condiții mai bune și câteva hăinuțe și dulciuri pentru a se bucura de ele.
sursa: ortodox.md
