Scrisoarea Sfântului Ignatie către o cucoană care nu accepta că sunt „mulţi chemaţi, puţini aleşi” şi că aleşii sunt tocmai adevăraţii ortodocşi

Ce spectacol vrednic de plâns si de plâns în hohote: creştinii care nu ştiu în ce constă propriu zis creştinis­mul! Privirea noastră întâlneşte acest spectacol neîncetat; rareori vedem câte o excepţie, rareori putem în­tâlni în numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care e creştin nu doar cu numele, ci şi în fapt. Întrebarea pe care o puneţi dumneavoastră a devenit o întrebare obişnuită astăzi: „De ce să nu se mântuie”, în­trebaţi dumneavoastră, „păgânii, mahomedanii si aşa numiţii eretici. Printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu.”… Mai mult, aceasta e contrar chiar raţiunii umane sănătoase! Doar ereticii sunt si ei creştini. Să te socoţi mântuit iar pe membrii altor cre­dinţe – pierduţi, este o nebunie, este o trufie fără mar­gini!” Mă voi strădui să vă răspund cât se poate mai scurt.

– Creştinilor! Voi vorbiţi despre mântuire dar habar nu aveţi ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire şi, în sfârşit, nu-L cunoaşteţi pe Hristos – sin­gurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărata învă­ţătură despre acest obiect, învăţătura Sfintei, Univer­salei Biserici: Mântuirea constă în restituirea părtăşiei cu Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcat a proto-părinţilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinţe pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor virtuoşi cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în fărădelegi, ne naştem în păcat. „Voi pogorî la fiul meu, plângând, în iad” zice sfântul patriarh Iacov despre el însuşi şi despre sfântul său fiu Iosif, cel cast şi minunat. Coborau în iad, după sfârşirea pribegiei pământeşti, nu doar păcătoşii ci şi drepţii Vechiului Testament. La atâ­ta se limitează puterea faptelor bune omeneşti. Acesta e preţul virtuţilor firii noastre căzute! Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul să obţină mântuirea era necesară răscumpăra­rea. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinţă şi mai înaltă dar mărginită si creată – ci a fost săvârşită de însuşi nemărginitul Dumnezeu.

Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor omeneşti a fost înlocuită de vred­nicia lui infinită. Toate faptele bune omeneşti neputin­cioase, pogorâtoare în iad, au fost înlocuite cu o singu­ră faptă bună, plină de putere: credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii L-au întrebat pe Domnul: „Ce să facem ca să facem lucrurile lui Dum­nezeu” Domnul le-a răspuns: „acesta este lucrul lui Dumnezeu, să credeţi în Cel pe Care l-a trimis El” (In. 6, 28, 29). Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: cre­dinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă, numai prin credinţă, putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert dar, si cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni si mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu !… Nu !… Biserica a recu­noscut întotdeauna că există un singur mijloc de mân­tuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară în iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut în Răscumpărător vor că­păta mântuirea numai pentru că ei vi se par dum­neavoastră drăguţi şi buni, când mântuirea nu se ob­ţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc şi acesta este credinţa în Răscumpărător!

Creştini! Cu­noaşteţi pe Hristos! Înţelegeţi că voi nu-L cunoaşteţi, că vă lepădaţi de El socotind mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mântuire posibilă fără credinţa în Hristos este renegat de Hristos şi, poate din neştiinţă, cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. „Căci socotim” – zice Sfântul Apostol Pavel – „că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele Legii” ” (Rm. 3. 28). „Căci dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire. Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu; Îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus.” (Rm. 3,22-24). Veţi replica poate: „Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune; el învaţă că credinţa fără fapte e moartă”. Cercetaţi ce cere Sfântul Apostol Iacov şi o să vedeţi că el cere, ca şi toţi insuflaţii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinţă iar nu faptele bune ale firii noastre căzute. EI cere credinţa vie, învederată de faptele omului nou, şi nu faptele bune ale firii noastre căzute ! El dă drept exemplu fapta patriarhului Avraam, faptă în care s-a învederat credinţa dreptului: iar fapta aceea consta în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul său unul născut. Să-ţi înjunghii fiul spre jerfire nu e de loc o faptă bună după firea omenească: e o faptă bună ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu, ca faptă de credinţă.

Adânciţi-vă în cercetarea Noului Testament şi în general a întregii Sfintei Scripturi: veţi găsi că se cere împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, că numai această împlinire este numită faptă bună, că numai prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu credinţa în Dumnezeu se face vie, ca una ce e lucrătoare: fără aceasta e moartă, lipsită fiind de orice mişcare. Şi, dimpotrivă, veţi găsi că pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepădate (fiindcă binele nu este bine dacă nu are ca scop voia dumnezeiască, spune Sf. Petru Damaschinul). Dar tocmai drăgălaşele acestea de fapte bune vă şi plac la păgâni şi la mahomedani! Pentru ele, măcar de-ar fi şi cu renegarea lui Hristos, dumneavoastră vreţi să le acordaţi mântuirea. Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în dumnea­voastră ? Dacă sunteţi creştină trebuie să aveţi noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele, după ca­pul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe unde!

Evanghelia ne învaţă că prin cădere noi ne-am agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre căzute, ori­cât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează caracterul căpă­tat prin căderea în păcat, continuă să rămână o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mâna că­lăuzitoare a credinţei si, sub această conducere, la tim­pul său, după o însemnată nevoinţă întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său credincios raţiunea Adevărului sau Judecata Duhovnicească. Această ra­ţiune poate şi trebuie să fie recunoscută a fi raţiune sănătoasă: ea este credinţa căpătată din cercetarea lucrurilor, aşa de strălucit descrisă de apostolul Pavel în al patrulea capitol al epistolei sale către evrei. Te­melia judecăţii duhovniceşti este Dumnezeu. Pe piatra aceasta neclintită se înalţă ea, şi întru aceasta nu se clatină şi nu cade. Ceea ce numiţi dumneavoastră ra­ţiune sănătoasă noi, creştinii, cunoaştem că este o ra­ţiune atât de bolnăvicioasă, atât de întunecată şi rătă­cită încât vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cu­noştinţelor care o compun, şi prin lepădarea lor. Dacă însă vom socoti raţiunea ca sănătoasă, considerând-o astfel pe baza a ceva necunoscut, şovăielnic, nede­terminat, mereu schimbător, atunci ea, ca „sănătoasă”, va renega neapărat şi pe Hristos. Acest lucru e dovedit experimental. Ce zice judecata dumneavoastră, raţiu­nea dumneavoastră sănătoasă ? Că a recunoaşte pieirea unor oameni buni, care nu cred în Hristos, este un fapt potrivnic raţiunii dumneavoastră sănătoase! Si nu doar atât! Ci că o asemenea pieire a oamenilor virtuoşi e potrivnică milosteniei unei Fiinţe atât de atotbune ca Dumnezeu. Aţi avut cumva o revelaţie de sus asupra acestui obiect, asupra a ceea ce e contrar şi nu e contrar milosteniei lui Dumnezeu ? Nu! însă raţiunea dum­neavoastră sănătoasă e cea care vă spune asta! Ah, ra­ţiunea dumneavoastră sănătoasă! Atunci, cu raţiunea dumneavoastră sănătoasă, de unde aţi scos că puteţi înţelege, cu pătrunderea omenească limitată, ce este contrar şi ce nu este contrar milosteniei Iui Dumne­zeu ?

Îngăduiţi-mi să vă expun gândul nostru. Evanghelia, altfel spus învăţătura lui Hristos, sau Sfânta Scriptură sau Sfânta Biserică Universală ne-a desco­perit tot ce poate şti omul despre mila lui Dumnezeu, ce întrece orice cugetare, ce este mai presus de orice capacitate omenească de pătrundere, rămânând inaccesibilă pentru înţelegerea oamenilor. Deşartă e rătăcirea minţii omeneşti când caută să-L­ pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu ! Când caută să explice inexpli­cabilul, să-L supună consideraţiilor sale… pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprin­dere satanică!… Tu, care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura Iui Hristos! Dacă din această învă­ţătură harismatică, cerească, nu ai învăţat că Dumne­zeu este incomprehensibil, du-te la şcoală si trage cu urechea să auzi ce învaţă copiii! Lor profesorii de matematică le explică, în teoria infinitului, că infinitul, ca mărime nedeterminată, nu se supune acelor legi cărora li se supun mărimile determinate – numerele, că rezultatele operaţiilor cu el pot fi total opuse operaţi­ilor cu numerele. Iar tu vrei să determini legile acţiunii milei lui Dumnezeu si zici: asta e conform cu El – asta îi repugnă! E conform sau nu e conform cu raţiunea ta! Cu noţiunile si cu simţurile tale! Urmează din aceasta că Dumnezeu e obligat să înţeleagă şi să simtă cum înţelegi şi simţi tu ? Dar tocmai asta şi pretinzi tu de Ia Dumnezeu! Iată cea mai nesăbuită şi mai pe deplin trufaşă întreprindere! Nu învinui dar judecăţile Bise­ricii de lipsă de bun simţ şi de smerenie: asta e lipsa ta! Ea, sfânta Biserică, nu face decât să urmeze neabătut învăţăturii lui Dumnezeu despre lucrările lui Dumne­zeu cele descoperite ei de către Dumnezeu însuşi!

Copiii ei adevăraţi merg după ea cu supunere, luminându-se cu credinţa, călcând în picioare raţiunea trufită ce se răscoală asupra lui Dumnezeu! Credem că putem şti despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere! Dacă ar exista un alt drum către cunoaşterea de Dumnezeu, un drum pe care 1-ar putea deschide mintea, cu propriile ei sforţări, nu ne-ar fi fost dată descoperirea dumnezeiască. Ea ne-a fost dată însă pentru că ne este strict necesară. Deşarte sunt dar şi mincinoase propriile autocugetări şi rătăcirile minţii omeneşti. Dumneavoastră ziceţi: „ereticii sunt aceiaşi creştini ca şi noi”. De unde aţi scos una ca asta ? Doar poate vreunul care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre Hristos, datorită nemărginitei sale igno­ranţe se va arăta de acord să se recunoască tot atât de creştin cât şi ereticii, fără să deosebească sfânta cre­dinţă creştină de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu privire la acestea ade­văraţii creştini! Numeroasele soboare de sfinţi au pri­mit cununa muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene şi îndelungi chinuri, închisoarea, exilul decât să-şi dea acordul la părtăşia cu ereticii în învăţătura lor hulitoare de Dumnezeu.

Biserica a recunos­cut întotdeauna erezia ca un păcat de moarte, a recu­noscut întotdeauna că omul molipsit de boala groaz­nică a ereziei e mort sufleteşte, străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul şi cu pieirea lui. Erezia e mai degrabă un păcat diavolesc decât omenesc; ea este fiica diavolului, născocirea lui, e o nelegiuire apropiată de închinarea la idoli. Părinţii numesc adesea închinarea la idoli nelegiuire, iar erezia – rea credinţă, în închinarea la idoli diavolul îşi ia sieşi partea dumnezeiască de la oamenii orbiţi, iar prin erezie el îi face pe aceşti oameni orbiţi părtaşi ai pă­catului său de căpătâi: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atenţie „Faptele apostolilor” se va convinge uşor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea îngrozitoarea lor făţărnicie, trufia nemăsurată, va vedea un comportament alcătuit din minciună neîn­treruptă, va vedea cât sunt de robiţi celor mai diferite şi josnice patimi […]. Cu deosebire se remarcă la ei ura neîmpăcată către fiii adevăratei Biserici […].

Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii, cu o groaznică întunecare si stricare a minţii, erezia se menţine cu încăpăţânare în sufletul molipsit de ea şi cât de trudnică este vindecarea omului de această in­firmitate ! Orice erezie conţine întrînsa hula împotriva Duhului Sfânt: fie huleşte o dogmă a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul Sfânt. Esenţa oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu. Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu propriul său sânge mărturisirea adevăratei credinţe, a pronunţat hotărârea soborului local al Con­stantinopolului asupra ereziarhului Eutihie în urmă­toarele cuvinte:

„Eutihie, până acum iereu, arhiman­drit, fiind întrutotul prins şi vădit ca părtaş al rătă­cirilor lui Valentin si Apolinarie, atât prin faptele lui trecute cât şi prin explicaţiile date aici, fiind dar do­vedit de urmarea încăpăţânată a hulirii de Dumnezeu a acelora, nici măcar n-a luat în seamă sfaturile noastre şi poveţele către primirea învăţăturii sănătoase. Şi, de aceea, plângând si suspinând pentru pieirea lui de­finitivă, declarăm în numele Domnului nostru Iisus Hristos că el a căzut în hulire de Dumnezeu, că e depo­sedat de orice cin preoţesc, de părtăşia cu noi şi de con­ducerea asupra mănăstirii sale, dând tuturor de ştire că de acum încolo, cine va sta la sfat cu el sau îl va vizita, va cădea el însuşi sub afurisenie.”

Această hotărâre e un mic exemplu al părerii obşteşti a Bisericii Univer­sale asupra ereticilor; această hotărâre e recunoscută de întreaga Biserică si confirmată de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie consta în aceea că el nu mărturisea în Hristos, după întrupare, cele două na­turi, cum mărturiseşte Biserica, ci admitea numai o sin­gură natură, natura dumnezeiască. Veţi spune: numai atât!… Amuzant prin ignoranţă, şi demn de plâns prin caracter şi urmări, este răspunsul unei persoane in­vestite cu puterea acestei lumi către sfântul Alexandru, patriarhul Alexandriei, despre erezia ariană. Această suspusă faţă sfătuia pe patriarh să păstreze pacea, să nu pornească dezbinarea, atât de potrivnică duhului creştinismului, pentru câteva cuvinte, zice el, căci el nu găseşte nimic vrednic de osândă în învăţătura lui Arie –care diferă întrucâtva în stilul de formulare a cuvin­telor şi atâta tot! Aceste diferenţe de forrmilare a cu­vintelor, observă istoricul Fleury, în care chipurile nu e nimic de osândit, nu fac altceva decât că neagă Dum­nezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – nu mai mult!

Năruiesc aşadar toată credinţa creştină – şi atâta tot! Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor măşti schimbătoare tindeau către un acelaşi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului si deformau dogma întru­pării. Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Sfântului Duh. Cu hule ei negau Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate as­pectele în care Biserica recunoştea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări omeneşti – şi încă mai neruşinat: superstiţii, rătăcire!

Desigur dumneavoastră nu vedeţi în erezie nici tâlhă­rie nici hoţie! Poate nici nu o socotiţi un păcat ? E rene­gat Fiul Iui Dumnezeu, e renegat şi hulit Duhul Sfânt -nu mai mult! Cel care a primit şi se ţine de o învăţă­tură hulitoare de Dumnezeu, cel care huleşte pe Dum­nezeu cu gura, acesta nu tâlhăreşte, nu fură, face chiar faptele bune ale firii căzute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu să-i refuze mântuirea?!… Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca şi a tutu­ror celorlalte, constă în adânca necunoaştere a creşti­nismului ! Să nu credeţi că o asemenea necunoaştere e un defect lipsit de importanţă! Nu! urmările lui sunt nimicitoare, mai ales astăzi, când în societate umblă nenumărate cărţi cu titluri creştine şi conţinut sa­tanic. Prin ignorarea adevăratei învăţături creştine, sunteţi întrutotul expus să primiţi un gând mincinos, fals, amăgitor, hulitor de Dumnezeu, drept gând ade­vărat, să vi-1 însuşiţi şi, odată cu el, să vă însuşiţi şi pieirea veşnică. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mân­tui ! Iar nedumeririle dumneavoastră sunt tot atâtea semne de întrebare asupra posibilităţilor dumneavoas­tră de mântuire.

Esenţa nedumeririlor acestora este lepădarea de Hristos! Nu vă jucaţi cu mântuirea, nu vă jucaţi! căci altfel veţi plânge veşnic. Apucaţi-vă de lectura Noului Testament şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe (…) studiaţi în scrierile Sfinţilor Părinţi, cum trebuie înţeleasă corect Scriptura, ce vieţuire, ce gân­duri şi ce simţăminte se cuvine să aibă un creştin. Stu­diaţi din Scripturi şi din credinţa vie pe Hristos şi creş­tinismul. Mai înainte să bată ceasul, ceasul de spaimă în care va trebui să vă prezentaţi la judecată în faţa lui Dumnezeu, agonisiţi-vă îndreptăţirea (achitarea) dată de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Creşti­nismului.

„Experienţe ascetice şi scri­sori către mireni”; vol. IV în operele complete ale Sfân­tului Ignatie