Sf. Paisie Aghioritul: „Copii vor căldura din braţele mamei (…)”

Creșterea ortodoxă a copiilor

Părinţii au o mare răspundere în ceea ce priveşte educaţia copilului, deoarece ei sunt „împreună-creatori” cu Dumnezeu, în sensul că Dumnezeu le-a dat „marea binecuvântare” de a oferi trupul noului suflet.

Cu toate acestea, mama are o răspundere mai mare, întrucât ea este cea care poartă în pântece copilul. După cum este binecunoscut, mama are un rol central în perioada sarcinii, pentru că întregul mod de viaţă al acesteia se răsfrânge şi aspra fătului. Sfântul Paisie este grăitor în acest sens:

„Educaţia copilului începe încă din timpul sarcinii. Dacă mama care poartă în pântece se supără şi se mâhneşte, atunci şi fătul se tulbură în ea. Iar dacă mama se roagă şi trăieşte duhovniceşte, copilaşul […] se sfinţeşte”

Dincolo de responsabilitate, mama se bucură şi de marele privilegiu de a fi prima educatoare a copilului. Dacă mama va fructifica această perioadă în sens duhovnicesc, va cultiva în conştiinţa copilului dragostea faţă de Dumnezeu, dragostea faţă de părinţi, ascultarea evlavia, etc. Legătura dintre copil şi mamă se realizează în acest moment, legătură care, după naştere, va fi decisivă în vederea modelării caracterului viitorului adult.

În contextul actual al epigeneticii, considerăm că doi dintre cei trei factori decisivi în devenirea omului (mediul de viaţă, experienţele persoanei în mediul de viaţă şi semnificaţia pe care o acordă în mod liber experienţelor acumulate) sunt valabili şi în viaţa intrauterină. Mediu intrauterin este mediul de viaţă al fătului timp de nouă luni. În acest mediu îşi manifestă primele trăiri, cum ar fi primele bucurii sau, dimpotrivă, primele stări mai puţin plăcute. Pe scurt, în mediul intrauterin, fătul are parte de primele sale experienţe. Prin urmare, nu putem fi de acord cu poziţia profesorului Peter Singer, care afirmă că nici măcar nou-născuţii nu sunt persoane. În opinia sa, un copil de o săptămână nu poate fi considerată o persoană, întrucât nu are conştiinţă de sine, nu poate realiza că există. Într-adevăr, poate că un copil nou-născut nu conştientizează că există, poate că nu simte că există, dar ştie şi simte că există mama încă din viaţa intrauterină.

„De aceea, femeia când este însărcinată trebuie să rostească rugăciunea lui Iisus, să citească puţin din Evanghelie, să psalmodieze, să nu-şi pricinuiască nelinişti, dar şi cei din jur să caute să nu o mâhnească. Făcând astfel, copilul care se va naşte va fi sfinţit, iar părinţii nu vor avea probleme cu el, nici când este mic, nici când va creşte mare”.

Este bine să amintim aici faptul că un grup de cercetători de la Universitatea Irvine, California, format din profesorii Curt A. Sandman, Elysia P. Davis şi Laura M. Glynn, au studiat felul în care starea psihologică a mamei se răsfrânge asupra fătului. Un principal aspect a fost acela că mama trebuie să aibă o stare constantă de echilibru emoţional pentru ca fătul să se dezvolte normal. În urma amplei cercetări, profesorul Sandman a evidenţiat legătura dintre făt şi mamă prin următoarea afirmaţie: „Copilul se pregăteşte pentru viaţă pe baza mesajelor pe care mama i le furnizează”.

Sfântul Paisie era cunoscut ca un monah care avea un umor foarte fin. Acest umor era cu totul aparte deoarece întotdeauna avea forma unei apoftegme; întotdeauna aducea folos celui care se împărtăşea de el. Un tânăr care venise la dânsul şi care se gândea să se căsătorească a fost sfătuit de cuvios să-şi aleagă o bună creştină pentru a deveni şi o bună mamă. Viciile viitoarelor mame au efect imediat supra copiilor. În acest sens, cuviosul l-a întrebat pe tânăr: „Femeile care îţi par interesante şi fumează, vor naşte copii sau peşti afumaţi?” Această întrebare, dincolo de nota umoristică, poate fi considerată o sinteză a întregii perioade de pregătire a femeii pentru a deveni soţie şi mamă. Această pregătire se cere a fi puternic ancorată în duhul învăţăturii şi trăirii creştine.

Perioada de după naştere

În această perioadă, un factor important îl reprezintă alăptatul (thēlasmos). După Sfântul Paisie, în momentul în care mama îşi alăptează pruncul la sân, acesta nu se hrăneşte doar cu lapte, ci şi cu „dragoste, afecţiune, mângâiere, siguranţă, dobândind, astfel, un caracter puternic”. Mama trebuie să-şi alăpteze copilul cât mai mult timp cu putinţă, deoarece, pe lângă beneficiile de ordin fizic care se răsfrâng asupra pruncului, se va consolida şi legătura dintre mamă şi copil. Alăptatul presupune şi apropierea fizică plină de afecţiune, apropiere de care are nevoie atât copilul, cât şi mama: „Bebeluşii au nevoie de îmbrăţişare, nu este corect ca mamele să îi ţină în pătuţuri şi să le dea o sticluţă din care să mănânce. Copii vor căldura din braţele mamei, vor chiar să şi doarmă lângă ea, tocmai ca să simtă afecţiunea ei, îmbrăţişarea ei, căldura ei”. Copilul care primeşte afecţiune, va fi capabil şi el să ofere afecţiune atunci când va fi mare şi când va deveni la rândul său părinte.

De asemenea, şi felul în care se raportează tatăl la această realitate are un rol important. Dacă ambii părinţi au o stare duhovnicească bună, se roagă, postesc, se spovedesc şi se împărtăşesc, „copilaşul se va naşte sfinţit” şi va fi de folos nu numai familiei, ci şi Bisericii şi întregii societăţi.

În contextul actual, mamele nu mai sunt încurajate să nască în mod natural şi nici măcar să alăpteze (bineînţeles, nu ne referim aici la cazurile de urgenţă majoră în care este nevoie de intervenţie chirurgicală). Predominant, tinerele mame aleg intervenţia chirurgicală pentru a naşte sau produsele substitutive laptelui matern, din motive neîntemeiate, fără să existe o situaţie reală care să solicite astfel de practici. În urma acestor fapte, copilul, dar şi mama, vor avea de suferit din punct de vedere psiho-somatic.

sursa: Cătălin Dobri – Extras din „Relevanţa educaţiei creştine în societatea actuală conform gândirii Sfântului Paisie Aghioritul”  pentru ortodoxiadreaptacredinta.wordpress.com