Sf. Simeon Noul Teolog: Imnurile iubirii dumnezeieşti (Imnul 8)

Imnul 8 (Z. 4) – Care sunt cei cărora se arată Dumnezeu şi care sunt cei ce ajung la deprinderea binelui prin lucrarea poruncilor

Cum vezi, fiind ascuns, cum priveşti toate?

Cum, fără să fii văzut de noi, ne vezi pe noi toţi?

Dar nu pe toţi pe care îi vezi, îi şi cunoşti, Dumnezeul meu.

Ci numai pe cei ce Te iubesc pe Tine îi cunoşti iubindu-i şi Te arăţi lor în mod deosebit.

Fiind Soare ascuns întregii firi muritoare, răsari întru ai Tăi, eşti văzut de ei şi răsar în Tine cei întunecaţi mai înainte, curvari, preacurvari şi risipitori, păcătoşi, vameşi.

Căci pocăindu-se se fac fiii luminii Tale dumnezeieşti (Ioan, XII, 36).

Lumina naşte numaidecât lumină, deci şi ei sunt lumină, copii ai lui Dumnezeu, cum s-a scris (Ioan, I, 12), dumnezei după har.

Câţi vor păzi bine poruncile Tale, câţi vor lepăda lumea deşartă şi amăgitoare, câţi vor urî fără ură pe părinţi şi fraţi, socotindu-i ca străini, ca trecători în viaţa aceasta, câţi se vor goli de bogăţie şi de bani şi se vor feri de orice împătimire spre toate, câţi resping din suflet slava deşartă, laudele oamenilor, pentru slava de sus, câţi au tăiat voia lor în chip deplin şi s-au făcut ca nişte oi fără răutate faţă de păstor, câţi s-au făcut morţi cu trupul faţă de orice faptă rea, dar au asudat în ostenelile virtuţii lor şi trăind numai voii Cârmuitorului, s-au omorât prin ascultare, făcuţi fiind iarăşi vii; câţi de frica lui Dumnezeu şi prin gândul la moarte varsă lacrimi noaptea şi ziua şi cad cu mintea la picioarele Stăpânului, cerând mila şi iertarea greşelilor, aceştia dobândesc deprinderea binelui prin toată lucrarea celor bune şi plângând în fiecare zi şi “bătând la uşă” cu răbdare, îşi atrag mila.

Aceştia prin rugăciuni dese şi prin glasuri negrăite şi prin curgeri de lacrimi îşi curăţă sufletul, iar curăţiţi fiind, aceasta şi văzând, ei se aprind de focul iubirii şi de focul dorului de a-şi vedea sufletul deplin curăţit.

Dar fiindcă nu pot afla desăvârşirea luminii, curăţirea lor rămâne nedesăvârşită.

Deci pe cât mă curăţ, mă şi luminez, eu nevrednicul.

Dar oricât de mult mi se va arăta Duhul care mă cunoaşte, mi se pare totdeauna că sunt la începutul curăţirii şi vederii.

Căci în adâncul fără hotar, în înălţimea de nemăsurat, cine va putea afla mijlocul sau sfârşitul?

Ştiu că e mare, dar cât de mare nu ştiu.

Doresc mai mult şi pururea suspin că e puţin ce mi s-a dat – chiar dacă mi se pare mult – în raport cu ceea ce bănuiesc că e încă departe.

Faţă de ceea ce doresc, ceea ce văd mi se pare că nu e nimic, nesimţind deloc bogăţia a ceea ce mi s-a dat.

Văd Soarele, dar nu ţin seama de aceasta.

Cum se înţelege aceasta?

Ascultă, crede ceea ce spun: e dulce Soarele, e negrăită simţirea Lui, dar El atrage sufletul la un dor negrăit şi dumnezeiesc.

Sufletul care Îl vede se aprinde şi arde de dorinţă şi vrea să-L aibă înăuntru întreg cât se arată, dar nu poate şi se întristează pentru aceasta şi nu socoteşte binele ce-l are din vederea sau simţirea Lui.

Dar când Cel văzut de mine, care e neîncăput de toate şi cu adevărat neapropiat voieşte să miluiască amărâtul şi smeritul meu suflet, mi se face deodată văzut şi străluceşte înaintea feţei mele, se arată strălucind în mine întreg şi mă umple întreg de întreaga bucurie şi dulceaţă dumnezeiască, dar şi de toată dorinţa, pe mine smeritul.

Se produce deodată în mine o prefacere, o schimbare ciudată, ceea ce se petrece în mine e de negrăit.

Căci dacă a văzut cineva acest sens, pe care toţi îl vedem, coborât în inima lui şi sălăşluit în el şi luminându-l, oare nu se va face mort şi mut de uimire şi nu se vor uimi toţi cei ce-l văd?

Deci cel ce vede pe Făcătorul acestui soare strălucind în el ca un sfeşnic, lucrând şi grăind, cum nu se va uimi văzându-L, cum nu se va cutremura de frică şi cum nu va iubi pe Cel ce dă viaţă?

Oamenii iubesc pe oamenii asemenea lor, când par să întreacă prin ceva pe alţii, dar pe Făcătorul tuturor, pe Singurul nemuritor, pe Cel ce poate toate în toţi, cine văzându-L nu-L va iubi?

Cei mai mulţi L-au iubit crezând în El, pe temeiul auzirii şi sfinţii au murit şi trăiesc pentru El.

Dar cei ce se împărtăşesc şi de vederea şi de lumina Lui, fiind cunoscuţi şi cunoscându-L pe El, cum nu L-ar iubi?

Spune-mi, cum n-ar plânge pentru El pururea, cum nu vor dispreţui lumea şi cele din lume?

Şi cum n-ar respinge toată cinstea şi slava, ridicaţi peste slava de pe pământ, peste toată cinstea, ca unii ce doresc pe Stăpânul Cel de deasupra pământului, de deasupra tuturor celor văzute, mai bine zis pe Cel ce a făcut toate cele văzute, dar şi nevăzute şi ca unii ce au aflat şi au primit slava nemuritoare şi au de acolo tot binele fără nici o lipsă, dar şi toată setea, toată dorinţa bunătăţilor veşnice, lucrurilor dumnezeieşti?

Căci ei s-au îmbogăţit din însuşi izvorul pururea vieţuitor.

Din El dă-ne, Stăpâne, să ne săturăm cu îmbelşugare şi noi şi toţi cei ce Te caută pe Tine şi Te doresc din inimă, ca să ne desfătăm şi noi cu sfinţii Tăi de bunătăţile veşnice în vecii vecilor.

Amin.

Sfântul Simeon Noul Teolog – Imnurile iubirii dumnezeieşti