Sfânta Treime S-a arătat la Botezul Domnului

La Botezul lui Hristos S-a aratat Sfanta Treime. De altfel, unul dintre scopurile intruparii si ale Botezului lui Hristos a fost descoperirea Dumnezeului Treimic, adica a faptului ca Dumnezeu, chiar daca are o singura fiinta si o singura fire, este in trei ipostasuri: Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Astfel, se aude vocea Tatalui, Care marturiseste si intareste faptul ca Cel aflat in Iordan este Fiul Sau, iar in acelasi timp, Duhul Sfant Se arata “in chip de porumbel“.

Aratarea Dumnezeului Treimic si confirmarea Tatalui au avut loc si cu putin timp inainte de Patimile lui Hristos, o data cu Schimbarea la Fata, a Mantuitorului pe muntele Tabor. Asupra faptelor legate de acest eveniment ne vom opri atunci cand vom analiza Schimbarea la Fata a Domnului.

Sfantul Grigorie Palama face o analiza teologica minunata a motivului pentru care Dumnezeul Treimic a aparut in acea clipa. El spune ca Sfanta Treime Se arata in momentul zidirii si al rezidirii. Omul a fost facut prin harul comun al Dumnezeului Treimic, pentru ca “Tatal zideste totul prin Fiul si in Duhul Sfant“. De altfel, in Sfanta Scriptura se spune ca Dumnezeul Treimic a fost Cel care a hotarat crearea omului: sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra (Facerea 1, 26). Tatal l-a zidit pe om dupa chipul Cuvantului si i-a dat viata in Duhul Sfant. Pentru ca harul Dumnezeului Treimic este comun, intreaga Sfanta Treime a participat la crearea fiintei omenesti. Trebuia asadar ca Dumnezeul Treimic sa Se arate si in momentul replamadirii si rezidirii omului. De altfel, dupa Botezul Sau, Hristos Si-a inceput lucrarea publica pentru mantuirea neamului omenesc.

Aratarea Dumnezeului Treimic in momentul rezidirii omului vadeste inca un adevar teologic, si anume faptul ca omul este singura fiinta de pe pamant cunoscatoare si inchinatoare la Sfanta Treime, dar si singura creata dupa chipul Dumnezeului Treimic. Potrivit explicatiilor teologice ale Sfantului Grigorie Palama, animalele nu au gand si ratiune, ci numai suflet vital, care nu subzista prin el insusi, ceea ce inseamna ca, atunci cand animalele mor, sufletul lor se pierde, adica nu se pastreaza, pentru ca nu are substanta, ci numai energie. De asemenea, ingerii si arhanghelii au gand si ratiune, dar nu au duh care da viata trupului, pentru ca sunt deasupra simtirii. Omul, insa, are gand, ratiune, si duh, care da viata trupului cu care impreuna este unit si, de aceea, numai omul este dupa chipul Dumnezeirii in trei ipostasuri. De altfel, tocmai acesta a fost motivul pentru care, spre a mantui si a transforma lumea, Fiul lui Dumnezeu S-a facut om, nu inger, omul fiind oglinda creatiei. Astfel, schimbarea si transformarea creatiei s-au facut prin omul indumnezeit.

Tatal da marturie despre Fiul Sau iubit

Vocea Tatalui marturiseste si confirma faptul ca Hristos este Fiul Sau cel iubit. Potrivit Sfantului Evanghelist Matei, Tatal vorbeste despre Fiul la persoana a treia:
“Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit“ (Matei 3, 17).

Din Evanghelia dupa Marcu, rezulta ca Tatal S-a adresat la persoana a doua: “Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine am binevoit“ (Marcu 1, 11).

Acest lucru nu are o foarte mare importanta. Ceea ce observam aici este ca Tatal da marturie despre Cuvantul, adica despre Fiul Sau iubit. Dumnezeu Cuvantul S-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii, iar aceasta nastere este trasatura ipostatica a celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, demna de observat este exprimarea “intru Care am binevoit“. Pentru a se intelege valoarea acestei exprimari si, in general, valoairea si insemnatatea intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, trebuie acordata atentie diferentei dintre voia lui Dumnezeu prin bunoavointa si cea prin ingaduinta. Dumnezeu are o singura voie dar uneori ea este sub forma de bunavointa, iar alteori, sub forma de ingaduinta. Dumnezeu a vazut ca omul va cadea si, chiar daca nu l-a creat pentru aceasta, in cele din urma a ingaduit caderea, tocmai pentru ca omul insusi a voit-o. Dumnezeu nu poate sa incalce libertatea omului si de aceea, se creeaza multe probleme, pe care, insa El le ingaduie sa existe. Moartea, bolile si atatea altele au fost ingaduite de Dumnezeu, dar nu le-a planuit El Insusi. Asadar, voia lui Dumnezeu prin bunavointa este diferita de cea prin ingaduinta.

In acest context, Sfantul Grigore Palama spune ca marturia Tatalui “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit” arata ca intruparea a fost voia lui Dumnezeu dupa bunavointa, care se mai numeste si voire anterioara. Aceasta inseamna ca intruparea lui Hristos a fost “programata” de Dumnezeu fara a depinde de caderea omului, fiindca ziditul putea sa fie mantuit numai prin unirea sa cu neziditul in ipostasul Cuvantului.

Astfel, toate cate s-au petrecut in Vechiul Testament – legiuirile, fagaduintele – erau incomplete, deoarece purtau pecetea caderii omului si nu se inscriau in voia anterioara a lui Dumnezeu, ci aveau ca scop intruparea Cuvantului. Nu numai proorocirile, legiuirile etc. din Vechiul Testament tinteau spre intrupare, pentru ca insasi zidirea si incununarea zidirii lumii au avut ca scop unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, adica a neziditului cu ziditul. Pana si crearea omului dupa chipul lui Dumnezeu s-a facut pentru ca in el sa incapa arhietipul creatiei. In acelasi context se incadreaza si legea care s-a dat in Rai, iar firile si treptele ingeresti tind spre aceeasi finalitate, care este “iconomia divino-umana”.

Toate acestea arata importanta si valoarea intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul. Fara intrupare, mantuirea omului si reinnoirea zidirii ar fi fost imposibile. Nu omul, ci Dumnezeul-Om Hristos este centrul lumii si al istoriei. Cea mai mare crima a epocii noastre este ca omul se considera centrul lumii. Se poate spune cu certitudine ca intreaga stradanie ascetica a crestinului tinteste spre indepartarea din viata a gandirii antropocentice si spre dobandirea gandirii teantropocentrice [divino-umane, n.n.]. Centrul nu trebuie sa fie omul, ci Dumnezeu-Om.

Fiul este “stralucirea slavei Tatalui”

Marturisirea Tatalui ca Cel care Se boteaza nu era un oarecare, ci era Insusi Fiul Sau iubit, a fost semn al Dumnezeirii Cuvantului si al faptului ca Fiul este de o fiinta cu Tatal. In teologia ortodoxa, vocea Tatalui nu este numai ceva perceput de simturile omului, ci inseamna contemplarea lui Dumnezeu, adica revelatie. Desigur, la teorie [contemplatie, n.n.] este partas si trupul, dar simturile se transforma pentru a putea contempla slava lui Dumnezeu. Faptul ca marturia Tatalui este o revelatie reiese si din cuvintele Sale de pe Muntele Tabor, atunci cand ucenicii lui Hristos au cazut la pamant, neputand suporta lumina contemplarii.

Fiul marturisit de Tatal Se dezvaluie ca fiind “stralucirea slavei Tatalui“, deoarece fiinta si lucrarea Dumnezeului Treimic sunt comune. Pentru a se arata Dumnezeirea Cuvantului, in Epistola catre Evrei a Sfantului Apostol Pavel se folosesc urmatoarele cuvinte: “Care fiind – stralucirea slavei si chipul fiintei Lui” [In Biblia greceasca: “El este stralucirea slavei sfinte si chipul desavarsit al sfantului ipostas“] (Evrei 1, 3).

Cuvantul stralucire desemneaza lumina, adica razele care provin dintr-un corp luminos. Atunci cand corpul este zidit, stralucirea lui este zidita, dar cand este vorba despre slava nezidita, stralucirea acesteia este nezidita. Desigur, daca spunem ca Fiul este stralucirea Tatalui, prin aceasta nu se intelege ca El este energia Parintelui Sau, deoarece Cuvantul este o Persoana separata, iar aceasta Persoana este Dumnezeu, de o fiinta cu Tatal, si prin urmare, Tatal si Fiul au aceeasi energie, lucru care este valabil si in legatura cu Duhul Sfant. In Sfanta Treime exista fire, energie si Persoane. Persoanele sunt trei, avand in comun fiinta (firea) si lucrarea (energia).

Dupa cum spune Cuviosul Teofilact, cuvantul stralucire se foloseste pentru redarea catorva adevaruri teologice: in primul rand, Fiul S-a nascut din Tatal asa cum stralucirea se naste din soare; in al doilea rand, Fiul S-a nascut fara schimbare din Tatal, dupa cum raza se naste din soare in chip neschimbat; in al treilea rand, asa cum soarele nu se micsoreaza prin faptul de a straluci, nici Tatal nu S-a micsorat nascandu-l pe Fiul; in al patrulea rand, Fiul este nedespartit de Tatal si straluceste vesnic si de sine statator, la fel cum este si stralucirea fata de soarele care o naste.

Sfantul Duh se arata in chip de porumbel

De-a lungul timpului, au existat mai multe aparitii ale Sfantului Duh. Uneori, Se arata in chip de adiere sau de tunet, iar alteori, sub forma de limbi de foc. Aici, El Se arata “ca un porumbel”. Nu era porumbel, ci parea a fi de forma porumbelului, pentru ca Sfantul Duh nu este zidit, ci nezidit, la fel ca si celelalte Persoane ale Sfintei Treimi.
Aparitia Duhului Sfant “ca un porumbel” ne aduce aminte de potopul lui Noe, cand porumbelul pe care Noe l-a trimis de pe arca s-a intors cu o ramura de maslin in cioc, prin care a anuntat sfarsitul potopului. In clipa Botezului lui Hristos, Sfantul Duh “ca un porumbel” a vestit sfarsitul potopului pacatului. Nu avea in cioc o ramura de maslin, ci arata inspre Mila lui Dumnezeu, Care este Hristos, adica Fiul iubit al Tatalui.

Dincolo de aceasta, aratarea Sfantului Duh “ca un porumbel“ simbolizeaza nerautatea si blandetea. De asemenea, aminteste faptul ca, asa cum porumbelul este preacurat si nu sade acolo unde este miros urat, la fel si Sfantul Duh este preacurat si nu ramane acolo unde este mirosul urat al pacatului.

Pogorarea Duhului Sfant ca un porumbel si venirea Lui peste Hristos au o mare importanta, fiind in stransa legatura cu marturia Tatalui. Prin lucrarea Duhului Sfant, s-a adeverit faptul ca rostirea “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit” nu se referea la Ioan Inaintemergatorul, ci la Hristos. Aratarea porumbelului deasupra lui Hristos in acelasi timp cu auzirea vocii Tatalui indica faptul ca cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o fiinta si, in plus, face deosebirea intre Ioan Inaintemergatorul si Hristos. Daca, pana in acel moment, poporul il respecta profund pe Ioan, in timp ce Hristos era un necunoscut, pogorarea Sfantului Duh si vocea Tatalui L-au dezvaluit lumii pe Hristos, adica pe Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis pentru mantuirea omului (Cuviosul Teofilact).

Cerurile s-au deschis si s-au sfasiat

Vederea de Dumnezeu a Cinstitului Inaintemergator a fost mare. In vietile sfintilor, intalnim adesea experiente ale contemplarii slavei Sfintei Treimi in Persoana lui Hristos, dar Sfantul Ioan Botezatorul a fost invrednicit nu numai de vederea Cuvantului, ci si de auzirea vocii Tatalui si de vederea Duhului Sfant. Aceasta contemplare nu a fost o vedere a simturilor, desi omul vede si cu ochii trupesti, care mai inainte se transfigureaza spre a putea suporta vederea de Dumnezeu. Faptul ca a fost vorba despre o revelatie suprafireasca si despre aparitia Sfintei Treimi reiese din frazele folosite de Sfintii Evanghelisti atunci cand prezinta cele petrecute. Evanghelistul Matei spune: “indata cerurile s-au deschis“ (Matei 3, 16), iar Evanghelistul Marcu afirma: “a vazut cerurile deschise” (rupte) [Acolo unde traducatorul roman al Bibliei a folosit cuvantul deschis, in textul biblic grecesc se intrebuinteaza cuvantul schizomenos, care are semnificatii teologice speciale] (Marcu 1, 10). Asadar, cerurile s-au deschis si s-au sfasiat.

Aceste doua cuvinte (deschis si rupt) nu sunt intrebuintate intamplator, pentru ca ele exprima doua realitati diferite, care au legatura cu intruparea Fiului lui Dumnezeu si cu iubirea de oameni a Dumnezeului treimic, dupa cum talcuieste Sfantul Grigorie Palama.

S-au deschis arata ca, daca in urma neascultarii lui Adam, cerurile s-au inchis si omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu, de asta data, prin deplina ascultare a lui Hristos, Care este noul Adam, cerurile se deschid din nou si omul poate sa dobandeasca comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, Hristos este noul nascator al neamului omenesc. Dupa trup ne tragem din Adam, dar duhovniceste ne tragem din noul Adam, adica din Hristos.

A vazut cerurile deschise (rupte) exprima o alta mare taina. Hristos a luat in trup toata puterea si toata energia nemasurata si nesfarsita a Duhului Sfant. Stim insa foarte bine ca, fiind nezidita, energia Duhului Sfant nu poate fi incaputa de cele zidite. Prin ruperea cerurilor, s-a aratat in chip vazut ca acestea nu au putut suporta puterea Duhului Sfant ce a trecut spre Trupul in care Dumnezeirea Se afla in unul din ipostasurile Sale sau, mai degraba, in acest fel, s-a vadit indumnezeirea firii omenesti luate de Dumnezeu asupra Sa.

In mod obisnuit, neziditul nu poate fi incaput de zidit. Un asemenea lucru ajunge sa fie cu putinta numai in conditiile in care ziditul este intarit de Duhul Sfant. De aceea, in Biserica se canta: “In lumina Ta… am vazut lumina“. Sfintii Il vad pe Dumnezeu ca lumina doar daca sunt intariti de Lumina nezidita a lui Dumnezeu, iar omul, in general, se poate invrednici de impartasirea cu Trupul si cu Sangele lui Hristos pentru ca, fiind madular al Bisericii, primeste harul curatitor, iluminator si indumnezeitor al lui Dumnezeu; in momentul in care se impartaseste, cerurile vietii sale duhovnicesti se rup, neputand rezista in fata lui Dumnezeu.

Daca presupunem ca termenul ceruri i-ar desemna pe ingeri, atunci cuvantul Evanghelistului infatiseaza un alt mare adevar teologic. Chiar daca ingerii sunt curati in fata lui Dumnezeu, pentru ca se curata si se lumineaza incontinuu prin trairea aproape de Dumnezeu, totusi ei nu au curatia superioara si desavarsita a Creatorului. Numai firea noastra in Hristos, facuta salas al lui Dumnezeu si asemenea lui Dumnezeu, poate sa incapa stralucirea, frumusetea, puterea, si harul Duhului Sfant. De aceea, prin venirea Duhului Sfant, nu numai ca s-au rupt cerurile, dar si ingerii cei curati s-au dat la o parte.

Mitropolitul Hierotheos Vlachos,
Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita

Sursa: crestinortodox.ro