Sfântul Ghelasie şi izvorul duhovnicesc de la Râmeţ

Mărturisirea de veacuri a Ortodoxiei în Transilvania este grăitoare la Mănăstirea Râmeţ, pe Valea Geoagiului, în Munţii Trascăului. Maicile care vieţuiesc în această vatră monahală poartă pe umeri, ca o povară nevăzută, rugăciunile sihaştrilor înaintaşi, având datoria de a spori această povară spre îmbogăţirea duhovnicească a tuturor. Începuturile mănăstirii care îşi serbează hramul zilele acestea se pierd la începutul celui de-al doilea mileniu. Izvorul de credinţă a rămas însă nesecat, împotriva tuturor piedicilor, asemenea izvorului egumenului Ghelasie la moaştele căruia vin să se adape cu binecuvântări mii de pelerini.

Vechimea mănăstării cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” nu a fost determinată cu precizie, fiind încă un subiect de studiu. Cu ocazia săpăturilor efectuate înainte de 1989 pentru consolidarea bisericii, au ieşit la iveală opt morminte despre care Institutul de antropologie din Iaşi a stabilit că datează din secolele XI-XVI, conform istoricului mănăstirii. O însemnare pe un vechi registru al mănăstirii pomeneşte doi călugări, Romulus şi Ghenadie, care ar fi plecat de la Râmeţ în 1215 şi ar fi pus temelia Mănăstirii „Sf. Mihail” din Perii Maramureşului. Biserica veche are mai multe straturi de pictură, primul datând din 1300. „O inscripţie descoperită în 1978 pe un al doilea strat de pictură din biserica Mănăstirii Râmeţ consemna numele arhiepiscopului Ghelasie, al meşterului zugrav Mihul de la Crişul Alb precum şi anul 1376. Deci în acest an, românii transilvăneni aveau un cârmuitor bisericesc, în persoana acestui arhiepiscop Ghelasie, primul ierarh român cunoscut cu numele în teritoriile intracarpatice”, după cum arată pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, în volumul „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, iar „această descoperire de mare importanţă duce la concluzia că în a doua jumătate a secolului al XIV-lea românii transilvăneni aveau o organizare bisericească identică cu a fraţilor lor din teritoriile extracarpatice”. Printre cei care au ajutat mănăstirea de-a lungul veacurilor se numără Matei Corvin, Radu Vodă cel Mare, domnul Ţării Româneşti, domnitorul Mihai Viteazul, mitropolitul moldovean Gavriil Calimachi.

Mănăstirea-martiră

Aşezământul a fost unul dintre cele mai puternice centre ortodoxe din Transilvania, o renumită vatră monahală pentru sihaştrii care se nevoiau în munţii din zonă. Mănăstirea nu a scăpat de tunurile generalului Bucow, la 20 august 1762. Biserica a fost refăcută, însă a fost din nou distrusă de armata imperială habsburgică, la 23 decembrie 1785. În 1826, aşezământul a fost transformat în biserică de mir şi redevine mănăstire abia în 1932. În 1955, aşezământul este transformat în mănăstire de maici, dar în 1960 este desfiinţat de prigoana comunistă şi ajunge cabană turistică. Ieromonahul Dometie Manolache şi o parte dintre fostele maici care lucrau la o secţie de covoare din Aiud reintră în fosta mănăstire în anul 1968. Din 1982 se începe zidirea bisericii noi, terminată şi sfinţită la 30 iunie 1992, dată la care a fost canonizat Sfântul Ghelasie, fost egumen al mănăstirii şi arhiepiscop al Transilvaniei.

Clopotele bat pentru Sfântul Ghelasie

Sfântul Ghelasie de la Râmeţ este prăznuit în Biserica Ortodoxă Română în ziua de 30 iunie. Cu mult înainte de a fi descoperită inscripţia care-l pomeneşte pe Ghelasie ca arhiepiscop al românilor din Transilvania, locuitorii satelor din jurul mănăstirii cinsteau amintirea unui monah cuvios, cu acelaşi nume, cu o viaţă plină de sfinţenie, cu râvnă întru propovăduirea cuvântului Evangheliei, cu dragoste faţă de păstoriţi. Moaştele sale au fost descoperite în chip minunat la Mănăstirea Râmeţ, în urmă cu mai bine de o jumătate de veac, de atunci săvârşind multe vindecări în rândul dreptcredincioşilor creştini, după cum arată site-ul lăcaşului de cult. Multe din faptele sale au rămas povestite în tradiţia locală. Una dintre acestea relatează o întâmplare de la fântâna de la Hopagi, numită „Fântâna Vlădichii”, aflată la o distanţă de câţiva kilometri de mănăstire. Într-o vară, călugării s-au dus să cosească fânul şi, fiind cald, au început să cârtească, fiindcă nu aveau apă. Egumenul Ghelasie s-a rugat lui Dumnezeu şi făcând de trei ori semnul crucii cu toiagul, lovind cu el în pământ, a ieşit apa, izvorul continuând să dea apă şi astăzi.A rămas în memoria localnicilor şi chipul minunat în care a avut loc trecerea egumenului la cele veşnice. Coborând de la Hopagi, înspre mănăstire, a murit călare pe asin, care l-a dus singur acasă. În faţa bisericii, unde s-a oprit, măgăruşului i-a rămas imprimată copita în piatra care se află şi astăzi în muzeu. Se povesteşte că la şapte biserici, între care şi la mănăstire, clopotele au început să bată singure. Capul sfântului Ghelasie se păstrează într-o raclă de lemn în biserica mănăstirii.

Lăcaş de cult cu izvor sub altar

Vechiul lăcaş de cult al mănăstirii este asemănător cu ctitoriile hunedorene ridicate de cnejii români în secolele XIII-XV, la Densus, Sânta-Maria Orlea, Strei, Streisangiorgiu, indicând însă, prin unele diferenţe, o fază mai evoluată a arhitecturii româneşti din Transilvania, o desprindere de influenţele arhitecturii gotice. Sub altar se află un izvor cu apă potabilă, de la care mănăstirii i-a fost dat şi hramul „Izvorul Tămăduirii”.

Sfântul Ghelasie, pictat pe noua biserică

În biserica nouă sunt prezentate, în pridvorul închis, scene din viaţa Sfântului Ierarh Ghelasie. Scenele îl prezintă pe Sfântul Ghelasie scoţând apă din piatră, la Hopagi, pe Mihu Zugravul, de la Crişul Alb, pictând Mănăstirea Râmeţ, pe Mântuitorul, pe scaunul de judecată, iar în genunchi, la picioarele Sale, se află Sfântul Ghelasie. De-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului se află Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

Sursa: ziarullumina.ro