Sfinţenia, înainte de toate, înseamnă smerenie
Sfinţenia este desăvârşirea trăită, lucrată, oglindirea slavei lui Hristos în firea omenească şi dovada nemărginitei sale puteri.
Sfinţii au fost oameni care, după ce L-au cunoscut pe Mântuitorul, L-au mărturisit prin viaţa de fiecare zi cu tot sufletul lor, din toată inima. Ei au pus mai presus decât orice iubirea de Dumnezeu şi slujirea omului. Viaţa lor, în orice împrejurare, a fost Evanghelia trăită.
Sfinţenia vieţii tuturor creştinilor, a celor retraşi ca şi a celor ce trăiesc în lume, e nu numai posibilă, dar şi necesară. Secretul ei este legătura neîntreruptă a vieţii noastre cu Iisus, prin mijlocirea Bisericii sale. Prin Biserică, El revarsă asupra credincioşilor harul Duhului Sfânt, pentru ca aceştia să poată duce „razboiul nevăzut” împotriva duhurilor răutăţii (Efeseni 6, 12). Dar pentru aceasta se cere ca viaţa lui Hristos să se oglindească şi în viaţa creştinului, cu toate momentele sale.
Există multe forme de sfinţenie şi acestea se pot dobândi în diferite moduri de viaţă ale oamenilor. Oriunde eşti, proslăveşte pe Dumnezeu, dar nu uita de aproapele tău.
Sfinţenia, înainte de toate, înseamnă smerenie. Iar adevărata smerenie e cea care se ascunde în omenie, în iubire, în cuminţenie, în modestie. Fără smerenie nu poate ajunge nimeni măcar la o viaţă creştină, cât de cât bună, în faţa lui Dumnezeu. Opusul smereniei este mândria şi slava deşartă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarăşă smerenia şi prin gândurile acesteia vine la dragostea şi la mulţumirea lui Dumnezeu”.
Să nu socotim sfinţenia vieţii ca un vârf de munte cu neputinţă de a-l urca, ci să ne apropiem cu încredere, cu ajutorul harului şi vom vedea cât este de bun Dumnezeu. Să nu ne lăsăm răpiţi de urgiile şi păcatele lumii, ci să luăm pildă de la Sfinţii Părinţi şi, într-un glas şi cu o inimă, să strigăm: „Pentru rugăciunile Sfinţilor, Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuieşte-ne pe noi”. Amin.
