Simțurile încetează și cel ce se roagă este răpit în vederea cea duhovnicească

Ceea ce ai gustat tu, fiul meu, in rugaciunea ta in noaptea aceea este lucrarea harului. Sa ceri de la Domnul sa ti-l mai trimita.

Cunosc un frate care intr-o zi a trecut prin multe ispite si toata ziua aceea a petrecut in lacrimi, fara sa guste deloc linistea. Dupa apusul soarelui, sezand el pe o piatra, privea biserica Schimbarii la Fata din varful Muntelui si plangand se ruga cu durere si spunea : ” Doamne, asa cum Te-ai schimbat la fata pentru ucenicii Tai, schimba-Te la fata si in sufletul meu. Fa sa inceteze patimile, linisteste inima mea cea tulburata ! Da rugaciune celui ce se roaga Tie si pazeste mintea mea cea sloboda ! ” Si in timp ce spunea el acestea oftand, a venit dinspre biserica o usoara adiere de aer plina de bun miros, care i-a umplut sufletul de bucurie, de luminare si de dragoste dumnezeiasca. Si a inceput in inima sa sa lucreze ca o dulceata de miere rugaciunea cea neincetata. Sculandu-se apoi, a intrat in adapostul sau, pentru ca se inserase deja. Si aplecandu-si capul pe piept, a inceput sa se hraneasca cu dulceata care izvora din rugaciunea ce-i fusese data. Si deodata a fost rapit in vederea cea duhovniceasca ( theoria ), fiind cu totul in afara de sine, fara a mai fi inconjurat de pereti si de stanci. In afara de orice vointa, intr-o linistire de nedescris, in lumina abundenta, o largime fara de margini. Fara de trup. Iar in mintea lui numai acest gand era : sa nu se intoarca in trup, ci sa ramana pentru totdeauna acolo unde era.

Aceasta a fost prima vedenie pe care a vazut-o acel frate dupa care iarasi si-a venit in sine si a continuat lupta ca sa se mantuiasca.

Aici am intrerupt putin. Ma intorc si, amintindu-mi cele spuse mai sus, reinnod firul rupt…

Cele doua feluri de rugaciune sunt bune. Desi cel de-al doilea, cu cuvinte, este mai riscant, este insa si mai roditor. Eu le folosesc pe amandoua in fiecare seara. Intai cu cuvinte, si dupa ce obosesc si nu aflu rod, atunci inchid mintea mea in inima.

Am cunoscut un frate care, atunci cand avea douazeci si opt – treizeci de ani isi tinea mintea in inima sase ore pe zi, nelasand-o cu nici un chip sa iasa de acolo de la noua seara pana la trei noaptea. Avea un ceas care batea orele. Se uda leoarca de sudoare. Dupa aceea se scula si se ocupa cu celelalte datorii ale sale.

Deci, in putine cuvinte : pentru a-si castiga libertatea, omul trebuie sa-si biruiasca trupul si sa nu-si dea votul sau mortii.

Acolo unde se face cu cuvinte, rugaciunea se face tot tainic, nu rostita cu vocea. Ea se cheama cerere, implorare. Cel care vrea sa faca rugaciune de cerere va incepe astfel : ” Dumnezeule nevazut, neajuns cu mintea, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, singura putere si singurul ajutor al oricarui suflet, singur bun si iubitor de oameni, viata mea, bucuria si pacea… ” si va continua suficient de mult aceasta rugaciune improvizata. Si daca harul va lucra, atunci imediat se deschide usa si ajunge la poarta cerului, iar rugaciunea se ridica la cer ca un stalp sau ca o flacara. In clipa aceea se intampla schimbarea. Iar daca nu lucreaza harul si mintea se imprastie, atunci o inchide in inima cu multa paza. Aici mintea se linisteste ca intr-un cuib si nu mai rataceste, intrucat inima este loc de inchidere si de paza a mintii.

Iar cand se intampla schimbarea, aceasta se savarseste in timpul rugaciunii de cerere. Atunci, coplesit fiind de har, se umple de lumina si de bucurie fara de margini. Pentru cel cuprins de har, neputand sa cuprinda focul dragostei, simturile inceteaza si acesta este rapit in vederea cea dumnezeiasca ( theoria ). Pana aici au fost miscarile vointei omului. De aici inainte acesta nu se mai stapaneste si nici nu se mai cunoaste pe sine, deoarece s-a unit cu focul, s-a transfigurat in intregime, a devenit dumnezeu dupa har.

Aceasta este impreuna petrecerea cu Dumnezeu, in care dispar zidurile despartitoare si omul respira un alt aer, cel al mintii, liber, plin de buna mireasma a Paradisului. Apoi, din nou, putin cate putin, se retrage norul harului si se intareste vasul de lut ca ceara si revine in sine ca si cand ar iesi dintr-o baie : curat, usor, transparent, placut, dulce, moale ca bumbacul, plin de intelepciune si de cunoastere.

Acela care doreste acestea trebuie sa infrunte moartea clipa de clipa.

Gheron Iosif. „Marturii din viata monahala”