Dumnezeu nu poate uita in veci nici o persoana si daca nu o poate uita, o si mentine in existenta.
Pentru Dumnezeu, de fapt, nici o persoana cu care a stat in relatie nu mai inceteaza de a exista. In aceasta se arata, insa, si valoarea data omului de Dumnezeu prin creatie; desi l-a facut din nimic, l-a facut in asa fel, ca vede in el o faptura demna de a o trata ca pe un egal. Dar e mare taina ca existentele create de El pot, si sa nu tinda spre El, ci sa-si inchipuie ca pot spori singure intr-o nemarginire a fiintei lor proprii. Iar Dumnezeu, voindu-le libere, a hotarat sa le creeze, contand si pe aceasta eventualitate.
Deci sufletul a fost creat pentru viata vesnica, pentru ca Hristos sa locuiasca in el. Dar chiar daca el ramane gol de Hristos, el tot exista in veci, ca sa stie pentru ce mare vrednicie a fost zidit si sa ramana vesnic intr-un regret pentru lipsirea de ea, deci sa ramana intr-o suferinta vesnica pentru despartirea de Dumnezeu, in Care se afla. Nu mai e in iad o nadejde a viitorului, nici credinta ca putem repara ceva din trecut. Am uitat de Dumnezeu si Dumnezeu nu ne mai poate ajuta. Nu-i mai putem iubi pe altii si altii nu ne mai pot iubi pe noi. Nu mai gasim nimic vrednic de iubit unii pe altii. Suntem singuri pentru veci. Si stim ca vom fi singuri pentru veci. Existenta noastra e redusa la monotonia eterna a inchiderii in superficialitate si singuratate. Nu ne putem comunica nimanui si nimeni nu ni se poate comunica. Iar intrucat in iad vom fi cu trupul, chinul singuratatii, al nemangaierii, al neincrederii dureroase va fi intensificat la maximum si in trupul nostru prin raceala, nepasare si neincredere.
Pr. Profesor Doctor Dumitru Staniloae
sursa: rasunetul.ro
