Tămăduiri „ca-n cer”. Mărturii despre minunile Sfântului Cuvios Nectarie

Credinţă, disperare sau fanatism? Răspunsurile la aceste întrebări te lămuresc şi nu prea. Rândul credincioşilor ce caută să se închine rămăşiţelor neputrezite ale sfinţilor de pretutindeni este tot mai mare.

În serile de miercuri şi de vineri, biserica Sfânta Treime a mănăstirii bucureştene Radu Vodă devine neîncăpătoare. Sunt zilele în care se face Sfântul Maslu. Bolnavi în scaune cu rotile, femei ce şi-au înlocuit părul căzut de la chimioterapie cu peruci, copii palizi vin în cetatea sfântului ce alină durerile cancerului. Îi citesc acatistul, se ascund pe după câte o coloană a bisericii şi îi spun păsul în lacrimi. Aşteaptă mângâierea-i. Este cunoscut mai ales pentru vindecările de cancer şi există mărturii despre intervenţiile miraculoase ale episcopului grec în vieţile oamenilor.
Minunile Sfântului Nectarie s-au adunat în paginile a patru volume. Din 1990, părticele din sfintele sale moaşte au fost aduse de la Eghina şi în Bucureşti, la Radu Vodă, şi de atunci zeci de mii de oameni s-au perindat pe la racla episcopului blând. Bucureştenii, dar nu numai ei, vin şi revin să-l roage să-i ajute sau să mulţumească sfântului pentru sprijinul primit şi vindecare. Părintele Serafim Man numea această boală incurabilă, pe care a dus-o aproape treizeci de ani, „ca-n cer”. Pe mulţi, se pare, cancerul, această suferinţă mucenicească, îi duce în cer.

Doamna Olga, care vine destul de des la Sfântul Nectarie, dar este nelipsită în ziua hramului, la 9 noiembrie, spune: „Vindecă. Şi orice rugăciune faci către el, dă o mână de ajutor.” Între două coloane din faţa raclei stă în genunchi o altă femeie: „Mă rog lui citindu-i acatistul: «Slăvita înţelepciune ai căutat-o şi ţi-ai dorit-o din tinereţile tale şi pe Hristos L-ai rugat cu lacrimi fierbinţi ca să te împodobească cu înalta ei frumuseţe. Pentru aceea Nectarie, cu credinţă şi plecăciune strigi către Domnul: Aliluia!»” Câţiva copii au venit de la şcoală la Radu Vodă să se închine sfântului: „Aşteptăm la rând de vreo jumătate de oră, după ce ne închinăm mergem acasă. Mergem la racla sfântului ca să ne ajute la sănătate, la învăţat, la înţelepciune. Pentru bucurie. Şi ca să ne dea minte pentru şcoală.” De sub o căciulă, glasul unei fetiţe de vreo doisprezece ani mă convinge aproape că înţelege ce se întâmplă în acest loc şi ştie ce caută: „Despre Sfântul Nectarie ştiu că este făcător de minuni. Adică daruri pentru oameni, ajută oamenii în necazuri şi le dă celor săraci sănătate. Oamenii nu pot face nimic singuri, oricât ar încerca.”

Mugurii a două magnolii din faţa bisericii aşteaptă temperaturi de peste zece grade să se deschidă. Slujbele zilnice adună credincioşi deveniţi de-ai casei pentru acest lăcaş, dar şi figuri noi ce se adaugă împinşi de necaz. Curtea mănăstirii se face martoră a multor poveşti de viaţă: „Minunile se întâmplă atunci când crezi cu adevărat. Chiar acum, stând acolo în biserică, mă gândeam: «Doamne, oare am tăria să mă rog cu tot sufletul şi cu toată puterea pentru ca o minune să se întâmple?» Fiecare dintre noi are nevoie de o minune, fiecare are câte o problemă, toţi avem câte ceva care ne apasă… Atunci când te rogi, speri să se întâmple ceea ce îţi doreşti şi îţi este necesar. Speri ca şi lui Dumnezeu să-I placă gândul tău.” Profit de deschiderea ce mi-o arată cea care îmi vorbea mai devreme şi o întreb ce o atrage spre acest loc, ce o determină să ia această cale din când în când. „Icoana sfântului, chipul lui blând, viaţa lui pe care o cunosc din cărţile pe care le-am citit de-a lungul timpului. Mi-a ajutat Dumnezeu şi am ajuns şi la el, acolo, la Eghina, unde e un colţ de rai.” Soţul doamnei intră în discuţie şi mă lămureşte: „Ştiţi, sfântul este de origine greacă, este din Eghina. În momentul în care a murit, L-a rugat pe bunul Dumnezeu ca sfintele sale moaşte să fie împărţite în mai multe locuri pentru ca tot mai mulţi oameni să beneficieze de ajutorul lor. Lucrarea cea mai importantă a sfântului… A făcut foarte multe tămăduiri, dar nu numai pentru asta este apropiat nouă. A făcut mult bine. În seminar, unde lucra, a înlocuit un muncitor care făcea curat în locurile sanitare şi i-a ţinut locul ca să nu fie dat afară şi să poată fi plătit în continuare. În ziua sfântului, am aşteptat la rând cinci ore. Răbdam şi mai mult. Pentru credinţă merită! Credinţa îţi arată în primul rând că nu trebuie neapărat să vezi minunea sfântului. Credinţa este cea mai importantă pentru că prin ea realizezi foarte multe, în primul rând pentru sufletul tău.”

Clopotul bate pentru cei trecuţi în veşnicie. Este sfârşitul slujbei. Dacă ar putea, ar striga cu aceeaşi forţă toate câte a făcut sfântul, dar lasă vocile noastre să facă asemenea mărturisiri: „Dumnezeu lucrează uneori într-un fel în care pe moment noi nu înţelegem că a fost o minune şi că a fost un mare bine. Dar după ce trece timpul, privind în urmă, realizăm de fapt ce a însemnat ajutorul acela. De exemplu, am avut pe sora mea care a murit de cancer. Şi Sfântul Nectarie este foarte cunoscut pentru vindecările bolnavilor de acest fel. Veneam şi ne rugam sfântului, fiind siguri că o va ajuta să se vindece, să scape cu viaţă. Şi nu s-a întâmplat lucrul acesta.

Dar nu s-a întâmplat aşa… a murit. Am avut o mare dezamăgire, am avut un moment de cotitură pentru mine ca şi credincios. Sunt fericită că nu mi-am pierdut credinţa. După ani şi ani, mi-am dat seama că de fapt ajutorul extraordinar a fost că sora mea n-a trecut prin ceea ce au trecut alţi bolnavi de cancer. Adică n-a avut dureri, n-a avut deznădejdi, a trecut foarte lin, fără suferinţă fizică sau psihică. Deşi nu era credincioasă, în ultimele zile m-a rugat să-i aduc un preot să se spovedească.”

Articol relatat de portalul lumeacredintei.com