Tot ceea ce trăieşte este o formă de moarte: tot timpul murim. Dar, moartea nu reprezintă sfârșitul
sursa foto: ziarullumina.ro
Oricât am medita asupra morţii, oricât am citi sau discuta pe această temă, este puţin probabil să depăşim simplul stadiu al unor idei sau reprezentări mentale care produc oarece fiori sau emoţii.
Cu totul altă percepţie a acestui fenomen avem atunci când cineva apropiat, un prieten sau un cunoscut, se avântă cu paşi repezi spre veşnicie. Din perspectivă creştină, moartea nu este un sfârşit, ci doar o trecere spre un nou început, autentic şi veşnic.
De aceea, nu moartea în sine contează pentru un creştin, ci starea interioară a omului pus în faţa acestei dramatice treceri, stare care se propagă şi se amplifică în veşnicie.
Teologul ortodox Kallistos Ware identifică şi analizează în fragmentul care urmează mai multe paradigme de atitudine creştină în faţa morţii. Deşi tragică şi nenaturală, moartea poate fi privită şi ca dar făcut de Dumnezeu unei umanităţi alterate prin păcat. Acest dar semnifică, potrivit tradiţiei creştine, şansa unui nou început şi a unei vieţi veşnice în împărăţia prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu.„Vremea morţii e în fiecare clipă“
Este bine să reţinem trei lucruri în legătură cu locul morţii în viaţa noastră şi atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de ea. Mai întâi, moartea este mai aproape decât ne imaginăm noi. Apoi, ea este profund nenaturală, potrivnică planului dumnezeiesc, dar, în acelaşi timp, şi un dar al lui Dumnezeu. Şi, în sfârşit, este o despărţire care nu este despărţire.
Moartea nu este doar un eveniment îndepărtat, plasat undeva la capătul vieţii, ca o concluzie a vieţii pământeşti, ci o realitate foarte prezentă şi permanentă în jurul nostru şi în noi. Mor în fiecare zi! spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 15, 31); „Vremea morţii e în fiecare clipă“, întăreşte T. S. Eliot. Tot ceea ce trăieşte este o formă de moarte: tot timpul murim.
Dar, în această experienţă cotidiană a morţii, fiecare moarte este urmată de o nouă naştere: orice moarte este, în acelaşi timp, o formă de viaţă. Viaţa şi moartea nu sunt contrarii, nu se exclud reciproc, ci se întrepătrund. Orice existenţă umană este o îmbinare de moarte şi de înviere, „ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim“ (II Cor. 6, 9). Pelerinajul nostru pe pământ este un Paşte permanent, o continuă traversare a morţii spre o nouă viaţă. Între naşterea dintâi şi ultima moarte, firul întregii noastre existenţe este alcătuit dintr-o serie de „mici“ morţi şi naşteri.
De fiecare dată când adormim, la căderea nopţii, pregustăm din moarte şi de fiecare dată când ne trezim, în dimineaţa următoare, suntem de parcă am fi înviat din morţi. O binecuvântare evreiască spune: „Binecuvântat fii Doamne, Dumnezeul nostru, Împăratul lumii pe care o rezideşti în fiecare dimineaţă“.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi: în fiecare dimineaţă, la trezire, suntem ca zidiţi din nou. Poate şi moartea ultimă va fi o „re-zidire“, o adormire urmată de o trezire. Adormim fără teamă în fiecare noapte pentru că ştim că ne vom trezi iarăşi a doua zi dimineaţă. De ce n-am avea aceeaşi încredere în ultima adormire? De ce n-am putea crede că ne trezim, făpturi noi, în veşnicie?
Puţin diferit, acest model viaţă-moarte apare şi în procesul creşterii noastre. În fiecare etapă trebuie să moară ceva în noi ca să putem trece la etapa următoare. Trecerea de la vârsta sugarului la prima copilărie, de la copilărie la adolescenţă, de la adolescenţă la vârsta adultă implică, de fiecare dată, o moarte lăuntrică ce dă naştere la ceva nou.
Sunt treceri care, mai ales de la copilărie la adolescenţă, pot fi izvorul unei crize, uneori chiar foarte dureroase. Dar dacă, într-un fel sau altul, refuzăm această nevoie de a muri, nu ne putem dezvolta, nu putem deveni persoane adevărate. Cum scrie George Mac Donald în romanul său Lilith: „Veţi muri atât cât aţi refuzat să trăiţi.“ Numai moartea vechiului face posibilă apariţia noului în noi; fără moarte n-ar exista o viaţă nouă.
Un dar pentru un nou început
Dacă a deveni adult este o formă de moarte, tot feluri de a muri sunt şi plecările dintr-un loc sau despărţirile de o persoană iubită. Sunt despărţiri, separări necesare neîntreruptei noastre creşteri spre maturitate. Niciodată n-am putea realiza tot ce avem în noi, adevăratul nostru potenţial, dacă n-am avea, într-o bună zi curajul să părăsim peisajul familiar, să ne despărţim de actualii prieteni, sa ne făurim legături noi. Cramponându-ne prea mult de ceea ce a fost, respingem chemarea de a descoperi noul. Sau, cum spune Cecil Day Lewis: „formarea individualităţii începe cu o plecare şi, dându-i drumul celui care pleacă, dai dovadă de iubire“.
Dacă moartea este ceva ce ne aşteaptă pe toţi, nu este pentru aceasta mai puţin profund anormală. E monstruoasă şi tragică. În faţa morţii aproapelui sau a propriei noastre morţi, oricât de realişti am fi, sentimentele de dezolare, oroare şi chiar indignare sunt justificate: „Nu intraţi tăcuţi în această noapte, urlaţi, tunaţi şi fulgeraţi împotriva agoniei lumii“, spune poetul Dylan Thomas. Iisus însuşi a plâns la mormântul prietenului Său Lazăr (In 26, 38), iar în grădina Ghetsimani a fost cuprins de frică în faţa imanenţei propriei Sale morţi (Mat 26, 38).
Sfântul Apostol Pavel consideră moartea „vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit“ (I Cor. 15, 26) şi o leagă strâns de păcat: „boldul morţii este păcatul“ (I Cor. 15, 56). Murim pentru că trăim cu toţii într-o lume căzută, pervertită, dezbinată, nebună, zdrobită. Dar, deşi tragică, moartea este şi o binecuvântare. Cu toate că n-a făcut parte din planul dumnezeiesc, nu este mai puţin un dar al lui Dumnezeu, fiind o expresie a milostivirii şi compătimirii Sale. Pentru noi oamenii, viaţa veşnică în această lume căzută, captivi pentru totdeauna cercului vicios al urâtului şi păcatului, ar fi fost un destin teribil şi insuportabil. Din această cauză, Dumnezeu ne-a oferit o scăpare desfăcând unirea dintre suflet şi trup pentru a le recrea, a le reuni la învierea cea de obşte şi a le readuce astfel la plenitudinea vieţii.
„O despărţire care nu este despărţire“
Şi, în sfârşit, moartea este o despărţire care nu este despărţire. Tradiţia ortodoxă acordă cea mai mare importanţă acestui punct. Şi viii şi morţii formează o singură familie. Prăpastia morţii nu este de netrecut pentru că ne putem întâlni cu toţii în jurul jertfelnicului lui Dumnezeu. Scriitoarea rusă Iulia de Beausobre (1893-1977) spunea: „Biserica (…) este locul de întâlnire a celor morţi cu cei vii şi cu cei ce încă nu s-au născut, care, iubindu-se unii pe alţii, se unesc în jurul Sfintei Mese din altar ca să-şi mărturisească iubirea de Dumnezeu“. Sau, cum spune un alt autor rus, preotul misionar Macarie Glukharev (1792-1847), într-o scrisoare către un credincios îndoliat: „Noi suntem vii în Hristos, ne mişcăm în El şi existăm în El. Şi viii şi morţii suntem cu toţii în El. Sau şi mai bine spus, în El trăim cu toţii, nu mai există moarte. Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu al morţilor, ci Dumnezeul celor vii. Există un singur Dumnezeu şi sunteţi uniţi în Cel Unul. Numai că, o vreme, nu vă veţi mai putea vedea, pentru ca întâlnirea viitoare să vă aducă şi mai multă bucurie. Atunci nimeni nu vă va mai lua bucuria. Dar chiar şi acum trăiţi împreună. Atâta doar că ea a trecut în altă cameră şi a închis uşa în urma ei… Iubirea duhovnicească nu e împiedicată de separarea vizibilă.“
(Texte selectate din „Împărăţia lăuntrică“, de Kallistos Ware, Ed. Christiana, Bucureşti)
sursa: doxologia.ro
